Oriunde in acelasi moment

                    Eram zilele trecute intr-o incapere dintr-un cartier marginas. Incaperea este draguta si eleganta in comparatie cu locatia cladirii. Asta conteaza totusi mai putin. Priveam pe geam : undeva se vedea un bloc urat. Poate nu urat. Cred ca odata a fost frumos chiar... Dar acum era dezolant. Murdar. Un bloc peste care timpul si-a pus amprenta intr-un mod dezagreabil. Geamul era deschis si nu stiu daca pana atunci se auzise ceva de afara caci eu ma concentram asupra muzicii din interior. Dar dintr-o data, sunetul de afara parca razbatea pana la mine. Era o melodie. Culmea a fost ca nu era o manea desi zona se preta la asa ceva cu varf si indesat. Melodia era una draga mie : ”I will always love you. Whitney Houston”. Se auzea asa parca de departe si primul meu gand s-a indreptat spre o sala de bal, cu lumini izvorand din candelabre luxoase cu multe cristale, nu Swarovsky oricum, cu oameni imbracati elegant care danseaza lent pe ringul de dans, fredonand mintal versurile melodiei lui Whitney... Urmatoarea reactie a fost ca melodia nu se potriveste blocului din fata mea. Parca era o discrepanta... Nu ma asteptam sa aud melodia acolo. Nu asta mi-ar fi inspirat melodia daca as fi auzit-o intaia oara. Apoi am realizat ca de fapt asta e esenta. Muzica leaga oamenii de pretutindeni. Bogati, saraci, faimosi, necunoscuti, frumosi, urati, romani, americani, chinezi, albi, negri. Daca omul din periferia unui oras romanesc nu savureaza aceeasi mancare ca starletele de la Hollywood, nu se imbraca cu haine de calitatea celor ale vedetelor, poate asculta in schimb aceeasi muzica. Muzica nu este pentru bogati si celebri. Este pentru toti. Nu ai bani sa cumperi un CD ? Nu-i nimic. Auzi melodia la radio. Nu ai radio ? Te plimbi prin magazine si o asculti la difuzoare. In schimb daca nu ai bani de caviar, povestea se incheie aici.

                   Si mai e un lucru care apartine tuturor in acelasi timp si de fapt nimanui. Un lucru comun tuturor. (Poate mai gasiti voi altele.) Vazusem odata un film, cu o mama si un copil. Nu mai tin minte mai nimic din el dar mi-a placut o secventa. Mama pleaca in delegatie pentru cateva zile si pentru ca nu erau ca acum webcamuri, telefoane mobile superperformante si altele, mama ii spune odorului cum vor pastra legatura. Uitandu-se la LUNA. Luna este in acelasi timp si la Bucuresti si la Brasov si la Constanta. M-am lungit cam mult. Ideea e ca plec la mare in cateva ore si fiind rac, mi se face repede dor de locurile dragi mie si de oamenii din jurul meu. Dar ma uit la Luna si ma simt de parca as fi cu ei.

Viata in stomac

                       Cand am o zi mai plina nu am timp sa mananc cand mi-ar fi foame. Aman grandiosul eveniment cat e necesar, preferand sa fac tot ce am de facut numai sa stiu ca am terminat. Dar cand ajung sa mananc are loc un hazard natural. Mananc repede si nu mai mestec bine. Atunci nu pot decat sa-mi imaginez ca bietul pitic ce pazeste intrarea in stomac se simte ca si marinarul care a vazut icebergul pe Titanic, adica tare nepustincios. Ramane incremenit cateva secunde si fara nici o reactie. Pana solicita trupe auxiliare de Comando sa faca fata armatei ce se napusteste incontrolabil, transportul de marfa sta la coada ca la vama. Ceea ce nu e normal ca aici se intra pe baza de buletin si fara verificari de tot soiul dintotdeauna. Atunci eu am senzatia ca mancarea s-a oprit aiurea si nu pot respira normal. (Daca mai tin minte de la biologie, de fapt se dilata peretele dinspre canalul respirator sa permita trecerea bolului alimentar, fiind singurul dintre toti peretii cu aceasta proprietate.) Iar in stomac se face rapid adunare generala si se dau sarcini. Cei de la departamentul prelucrare, precum si cei de la transport si export lucreaza asa ca in uzina in 3 schimburi. Masini cu produse de export pleaca asa prin tot corpul pana ajung si la degetul mare de la picior, urland pe la fiecare celula: Mancare, mancare! Cand au obosit toti, incep sa tzipe : Te rog opreste-te ! Opreste-te, te rugaaam ! Si eu cum nu-i prea ascult, ei incep sa bata in perete si sa faca greva... Si incepe sa ma doara asa un pic stomacelul si ma vad nevoita sa le fac pe plac... Sa mai zica cineva ca sindicatele nu au castig de cauza...

Daca esti fericit, esti... prost.

• Astazi am gasit un articol interesant pe site-ul unei reviste romanesti cel putin la fel de interesante.
  

• Se facea ca daca ai un copil fericit, acesta probabil nu va mai fi bun la invatatura. Interesanta teorie. Adica daca vrei sa ai un copil care sa aiba cat de cat o cultura generala trebuie sa-l nefericesti. Intristeaza-l pana la lacrimi si va randament... Pune-i Mozart in loc de Desene Animate, cum zice articolul si va deveni un geniu. Pai cred si eu. O sa stie arii celebre de mic. Mare rezolvare. Articolul insa continua la fel de 'reusit'. Fericirea dauneaza. Nu te mai poti concentra si nu mai ai reusite. 
  

• Eu ma intreb totusi de unde scot teoriile astea... Chipurile sunt descoperiri facute de americani... Americanii astia tot descopera ce au mai descoperit si altii. Culmea e ca o teorie se bate cap in cap cu ea insasi. Respectiv, daca ne intoarcem la pag 22 din manualul "Focus on Advanced English" de la Editura Longman, dupa care mii de elevi se pregatesc pentru Cambridge Exam, o sa aflam ca de fapt - tot teorie americaneasca - daca ascultam Mozart, in urmatoarele 15 minute o sa dam randament grozav la examene. Chipurile efectul este temporar. Sau poate teoriile nu se bat cap in cap. Mozart te intristeaza si dai randament. Poate la copii merge, dar culmea e ca pe unii adulti Mozart ii calmeaza si ii face fericiti. Eu nu cred ca toti oamenii care se duc la opera urasc intr-atata viata ca merg sa se intristeze. Ma rog. 
  

• Poate teoriile astea nu se bat cap in cap. Dar e una care sigur contrazice pe alta. O regasim aici. Din asta ce sa inteleg? Ca directorul publicatiei insusi nu este fericit? Ni se spune ca a studiat atata si a facut mastere peste mastere... Concluzia: nu este fericita.
  

• Stati! Ea nu pretinde ca ar fi fericita. Pretinde persoana care a scris articolul. Si nici macar nu sustine ca e fericita. Titlul este 'o femeie implinita'.
  
• Toate ca toate dar iata ce am inteles eu: eu, ca persoana, fac parte dintr-o specie hibridizata, incompatibila vietii terestre si neinteleasa de americani, necunoscuta si imposibil de catalogat. Pai cum de ce? Imi place sa invat lucruri noi, sa studiez si sa caut triunghiuletze printre cercuri sau ce mai sustinea articolul, MEREU. Ori eu sunt o persoana FERICITA. Poate cheama felicia asta Protectia Copilului ca nu mi-au dat parintii Mozart cand eram mica. Sa le spun ca Mozart nu are nimic de a face cu asta? E vorba de atentia care o oferi copilului, dragostea si daruirea...  Dar eu sunt mic, nu stiu nimic si nu am reviste sa le vand populatiei ca sa imi fac mastere de vacanta.

Veta si Cleopatra - metode de cucerire

            Citeam aseara un articol gasit din intamplare pe google in incercarea de a repera istoria celebrei sintagme "Nasul Cleopatrei". In final am gasit si legenda, sau mai bine zis reflectia lui Blaise Pascal: "Daca nasul Cleopatrei ar fi fost mai scurt, toata fata lumii ar fi fost schimbata." Chipurile Pascal aprecia ca femeile cu nasul lung sunt mai frumoase si au o putere mai mare de seductie, imaginandu-si ca regina Cleopatra, daca ar fi avut nasul mai scurt, nu ar mai fi fost atat de ispititoare si prin urmare nu ar mai fi cucerit inimile lui Cezar si Antonius. Sincer, ma indoiesc. Nu cred ca ar fi calatorit cei doi atata drum, peste mari si tari, doar pentru un nas. Daca ar fi atat de simplu sa ajungi celebru si atotcuceritor, nu s-ar mai agita toata lumea pentru operatii estetice care mai de care mai variate, iar chirurgii plastici s-ar specializa numai pe operatii nazale. Sau mai stii? Poate Michael Jackson stie el ce stie. In fond a cucerit publicul, barbati ori femei si a si intrat in eternitate. Ar trebui totusi sa le anuntam pe fetele alea care stau in umbra si nu au fost recunoscute de concubini drept companioane oficiale. Sa le spunem unde mai au de lucrat...
           In fine. Sa trecem la articolul propriu-zis care mi-a starnit atentia si sincer mi-a adus aminte de o scena din Nea Marin Miliardar, cand Veta il bate cu papornita pe presupusul Marin si ii infunda cantaretului cu "Baby baby" un praz in gura. O femeie hotarata si cu atitudine. Scena se poate urmari aici. Articolul seamana intru totul. Dar olteanca Veta este inlocuita de egiptence, care refuza sa fie inferioare barbatilor, ba mai mult, refuza egalitatea pe care incearca alte femei din lume sa o impuna si doresc sa preia intru totul controlul, intr-un mod cat se poate de original, dur si barbatesc: citeste articolul. Cine mai spune ca regina Cleopatra i-a dominat pe Cezar si Antonius cu nasul, eu zic sa se mai gandeasca...

Papagal de bulivar

{am renuntat la diacritice in urma unor sesizari si voi modifica si restul articolelor}

         Scriam pe blog si auzeam un croncanit de afara. Nu i-am dat importanta desi acum zic ca ar fi trebuit. Deci scriam pe blog. Cand iata ce s-a intamplat. Ceva ce m-a facut sa renunt la ce scriam ca sa va povestesc si voua. A sunat soneria si m-am trezit cu vecini la usa mea. Doreau acces la balconul meu. Parca doreau camera la hotel. Eram destul de uimita, dar intrucat ii cunosc de ani buni, le-am indeplinit rugamintea. Sa fie oare invidiosi pe panorama mea? m-am gandit. Pana sa mai zic ceva erau in balcon. Se uitau cu mirare la pinul din fata. Am inteles pe data. Era un papagal. Ce specie? Oricum nu perus. E singura pe care o recunosc caci am avut si eu cativa in repetate randuri in copilarie. Doreau sa salveze papagalul voiajor care, spuneau ei, nu se va adapta la mediul de afara... De ma intrebati pe mine, papagalul nu parea sa aiba vreo problema, ba parea foarte adaptat. Era liber in bulevard. Ce putea dori mai mult? Nici nu stiau al cui e. Poate era de zile bune in libertate si nu avea nimic. Ma rog. Dupa planuri elaborate s-a decis salvarea papagalului cu o plasa in care erau seminte specifice meniului papagalicesc si multe tzevi - una in continuarea celeilalte prinse cu banda adeziva pentru a ajunge la copac. Jos se adunasera deja curiosii. Ma si vedeam deja dand declaratii la stirile de la ora 5, dupa ce vreun binevoitor ar fi chemat pompierii sa salveze pasarea si cazul ar fi fost mediatizat. Am mai vazut tantii care chemau pompierii sa salveze pisici din pom. Pai sunt incendii si oameni in pericol si astia pun pe drumuri intregi echipaje de pompieri pentru o pisica? Nu ma intelegeti gresit, imi plac animalele, dar intre viata omului si a animalului, o aleg pe a omului. Legislatia obliga autovehiculele sa se opreasca imediat in partea dreapta a carosabilului spre a da prioritate masinii de pompieri in misiune si de fapt pompierul merge sa dea matza jos din copac. Las' ca se da ea cand i-e foame. Ma rog. Si iata ca dupa sedinta de stabilire a planului, dupa indelungate controverse (circa 3/2 h), papagalul parea ca vrea sa intre in plasa cu seminte adusa langa el. Dar doar parea. Smecher din fire s-a gandit sa le-o coaca el eroilor astia trazniti si dupa cateva rotocoale in aer a parasit bulevardul... Maktub...
           Eu zic ca o va duce bine in continuare, dar daca v-am intristat, atasez cateva poze cu numarul de balet papaligesc si un banc, zic eu reusit:








CIA cauta sa angajeze un agent-asasin. La sfarsitul mai multor probe, raman 3 finalisti: 2 barbati si o femeie.
Testul final: primul barbat este dus langa o usa, i se da un pistol si i se spune ca dincolo de aceasta usa , pe un scaun, se afla sotia lui.
- Ucide-o!
- Glumiti!? Nu-mi pot ucide nevasta!
- Atunci nu este o slujba pentru tine!
Al doilea barbat primeste aceleasi instructiuni, intra in camera si dupa 5 min de liniste, iese afara plangand:
- Am incercat, dar mi-e imposibil...
Vine randul femeii. I se spune ca trebuie sa-si ucida barbatul. Ia pistolul, intra in camera si se aud mai multe impuscaturi, apoi strigate, troznete, lovituri in pereti. Dupa 10 min, se face liniste, iese femeia obosita si transpirata:
- Pistolul asta avea gloante oarbe... A trebuit sa-l omor cu scaunul.

Maktub

       
     Astazi am mers la tuns. Imi place sa merg la tuns datorita salonului. E asa dragut si elegant, toata lumea sta in jurul tau, pentru cateva minute ma simt ca o celebritate la Hollywood la aranjat inainte de filmari. Sau cel putin asa imi inchipui eu ca se simt star-urile. Coafeza ma tunde de la 3 ani si cum atunci era novice, tanara si entuziasta, manifesta un adevarat simt creator in preajma mea, astfel ca toate tendintele din revistele parisiene se regaseau in capul meu, intr-un mod foarte chic si adaptat copilariei. De cativa ani are propriul salon si in calitate de *boss-erita* da ordine si altii executa. Noua coafeza este simpatica. Doar ca este genul de om care VREA MAI MULT. Eu ii zic sa taie un 1cm, ea taie 1inch. Iar bretonul prefera sa-l taie intr-o panta cu inclinatia de 10% pentru a evita stilul castron - am dedus eu. Dupa ce mai creste vreo 1-2 saptamani podoaba capilara, aspectul general este promitator. Adica mai poti iesi din casa fara a starni invidia cainelui comunitar. Astazi sunt insa 99,97% multumita. Pana vineri cand merg la mare se preconizeaza o recuperare reusita. Sau poate sunt doar optimista. In orice caz nu ma deprim. Asa e scris... Imi place replica. Am insusit-o dintr-un film si pare ca ofera raspunsul la orice intrebare fara raspuns. Deci cand o intrebare sfideaza logica replica e Maktub.

               Tot asa a fost cand am incercat eu sa spal rufe in masina de spalat. Nu sunt chiar anti-talent in ceea ce priveste treburile casnice, dar in general nu ma delectez cu astfel de actiuni. Am o mama si o bunica minunate care ma scutesc de ele, lasandu-mi timp pentru studiu si pasiuni specifice varstei. Dar in vacante in general, mai am si excese de spirit casnic, cand, nesilita de nimeni, ma duc la zana buna si o rog sa ma transforme intr-o buna gospodina. Atunci si pestele meu se minuneaza. Si se opreste din miscarea lui rotativa (blender-iceasca) in bol, pentru a ma privi cu nesat si neincredere pentru o vreme. Apoi isi reia netulburat maratonul de inot. Dar atunci era ceva in privirea lui. Am pus-o pe seama faptului ca gatisem sushi si era in doliu pentru somonul afumat. Si am mers sa bag rufele in masina de spalat. Stiam ca rufele se pun pe categorii: albe si colorate. Dupa fibre, spalare la 30, 40, 50 grade etc. Am incercat totusi un experiment. Am zis ca e normal sa punem doar albe pentru ca se pot spala toate la o temperatura ridicata. Nu au ce culori sa se amestece. Dar la cele colorate de ce nu putem pune si albe? Practic se spala la o temperatura joasa, culorile nu au cum sa iasa caci s-ar colora si cele colorate intre ele, albul nu poate iesi in colorat, deci am adaugat si cateva rufe albe. In fond si albul e o culoare, sau mai bine zis o non-culoare... Rezultatul a fost neasteptat... Logica mea nu a functionat. Maktub. Era un film cu omul cu pantoful rosu... Eu sunt cu soseta roz. 

Sa facem sau sa nu facem blog...

              Am intrat in "trend-ul" blog-ului... Zic trend pentru ca e trendy... Daca as fi zis tendinta, moda sau mai stiu eu ce, parca nu ar fi dat bine. Da stiu. Sunt demodata. Si totusi mi se pare normal sa ne exprimam in dulcele grai romanesc... Nu de alta dar sunt situatii din cotidian care ma intriga. Ma intriga e putin spus. Nu mai putem scrie pe usa de la magazin TRAGE si IMPINGE pentru ca ne-am nascut cu PULL si PUSH... De parca la maternitate statea medicul sa strige la momentul cu pricina PUSH!. Si totusi imprumutam tot ce e TRENDY. Si nu e normal. Sunt oameni care pur si simplu nu stiu engleza. Sunt batrani, copii sau pur si simplu oameni care au vrut sa fie diferiti de restu' si au preferat sa studieze japoneza decat engleza cea trendy. Asa ar fi normal. Sa se scrie in limba nationala, iar de turisti sa nu ne facem griji ca nu sunt atat de multi pe la noi... Deci romana sa fie. Nu de alta, dar in general usile publice se deschid total opus logicii de deschidere in caz de urgenta.
             Si sa revin: mi-am facut blog si dintr-o data par mai aproape de oamenii secolului 21. Nu am sperante sa devin o celebritate in domeniu dat fiind faptul ca numai pe wordpress.com sunt momentan 3,833,668 bloggeri ca sa nu ii mai numar si pe altii. Dar parca suna bine. Parca revenim la vremurile alea de mult apuse in care oamenii pastrau jurnale de tot soiul, fetele sa scrie pe cine au mai visat, exploratorii sa noteze pe unde au mai calatorit si ce au mai descoperit etc. Desi e tragic cat de mult ne adancim in lumi virtuale pe zi ce trece, comunicand tot mai des cu ceilalti dar tot mai superficial, totusi exista o dorinta de conservare a unor obiceiuri vechi. Cu ceva de rontait langa tastatura si cu mult devotament ne uitam la monitor cateva ore pe zi, unii mai mult, altii mai putin, si pe langa alte activitati alegem sa scriem si un articol pe blog... Sa ne spunem parerea, sa ne descarcam of-urile, sa ne afirmam, sa ne cunoastem mai bine... Dar pana in faza asta, sunt de urmat cateva etape. De altfel foarte interesante. Sa alegi ce sa fie in loc de X: X.blogspot.com. Sa fie numele, prenumele, porecla, o abreviere sau ce altceva? Ca sa nu fac pe misterioasa va spun de ce am ales numele aista: inseamna companie la discutia de seara in araba. Sau cel putin asa sustine behindthename.com. ( Tot dumnealui sustine ca Mirinda inseamna Minunat in Esperanto, Milka ar fi un derivat de la cuvantul slav care inseamna Placut, Elodia nefiind altceva decat o combinatie intre Strain si Bogatie - probabil predestinat in final; specimenul bogat si disparut a carui locatie a ramas si astazi straina lui Diaconescu... Conform etimologiei s-ar parea ca telenovela Elodia se va prelungi intr-un Tanar si Nelinistit Diaconescu) Sunt convinsa totusi ca sunt compania ideala seara... De fapt, cu teorii despre trend și limba romana s-ar putea sa devin mai eficienta decat Diazepamul. De ce 13? Pentru ca nu sunt superstitioasa si cred ca nu este loc de asa ceva in secolul 21. (Nu de alta dar am auzit de o doamna care dadea proba practica la examenul pentru permisul de conducere si cand o pisica neagra i-a taiat calea, a oprit autoturismul in asteptarea risipirii raului. Indemnata de politist sa continue, a mers in marsarier 3 metri ca metoda suplimentara de protectie oferita de practicile superstitioase.) Si de asemenea pentru ca samira simplu era deja luat sub aripa protectoare a unei persoane, de gen feminin presupun, nu am avut interesul sa studiez in de-amanunt, care persoana a uitat sa mai scrie de aproape 7 ani... E o perioada extraordinar de lunga. Merita un articol pe viitor: Unde eram acum 7 ani si unde sper/cred ca voi fi peste alti 7 ani. Parca suna a legenda biblica cu alternante 7 ani si alti 7. Sau a manea cu 7 nopti si 7 zile. Sau a 7-up, 7 days, 7 pitici si alte minunatii...