Alias: retard declarat.

     Ma uitam pe vremuri la Alias... Ocazional. Cand il prindeam pe Axn. Un episod mi-a starnit saptamana trecuta pofta de Alias portie completa. Si am degustat primele 2 sezoane cu entuziasm, ajungand acum la al 3lea, primul episod. (Cel care mi-a deschis apetitul). Sydney se scoala intr-o buna sau mai bine zis naspa zi, descoperind ca a fost declarata moarta in urma cu 2 ani, din care nu isi aminteste nimic. In cei 2 ani, iubitul ei s-a casatorit, tatal ei a ajuns la inchisoare, prietenul ei cel mai bun e intr-un program de protectia martorilor, prietena ei e moarta, casa ei a ars si are si dovada ca in cei 2 ani a comis crime cu sange rece despre care nu isi aminteste nimic. Toate ca toate dar partea cu iubitul mi se pare cumplita. Ce ar fi trebuit el sa faca? Ce sa faca ea acum? Ce sa faca el acum? Ce sa faca sotia lui acum? Toti sufera si nimeni nu e de vina. Si atunci ma gandesc ca desi de multe ori dimineata, cand ma trezesc si vreau sa cred ca e sambata nu zi de scoala, ca brusc s-a intamplat ceva si nu voi mai auzi de integrale la ora de mate, ca toti insensibilii din jurul meu au disparut si cand voi ajunge in sala de clasa nu imi va mai ocupa nimeni banca intr-o competitie hidoasa a clasei noastre, imi dau seama ca imi place totul asa cum e si nu vreau sa schimb nimic... Imi place sa ma scol dimineata si sa stiu ce e in jurul meu. Sa nu am surprize de genu' si sa nu mai fac diferenta intre realitate si vis. Imi place viata mea. Imi place si cel care imi zambeste dimineata, si colegul meu care de altfel ma uraste dar pana si beat stie sa ma tina la respect ("cu tot respectul, iti spun ca..."), imi plac si oamenii de pe strada, desi grabiti si adanciti in grijiile zilnice nu-si fac timp sa ma remarce, imi plac si frunzele in copac adiind, imi plac si frunzele acoperite de noroi pe trotuar, imi plac si copiii linistiti care zambesc smechereste, inteligent sau complice, si copiii care urla in magazine si ma calca in autobuz, imi plac pana si soferii de taxi care ma injura ca trebuie sa opreasca pentru mine la trecerea de pietoni, imi plac si tipele la volan care ma stropesc pe pantofii mei cei noi... Imi plac toti si toate pentru ca sunt parte din viata mea... Sunt dovada ca traiesc...
      Dar ar fi unii care ar trebui luati de verzisori pentru a li se implanta niste cipuri sa inteleaga si ei ceva. Ceva care pe mine si pe altii cunoscuti mie ne face cu nervii... Cand esti pe messenger esti pe messenger pentru ca vrei. Nu te obliga nimeni... Nu vrei stai invisible sau faci sign out... Oameni buni, nu mai puneti statusuri cretine de genu' "Sunt suparat. DND". "Nu vorbesc cu nimeni. DNFD." Nu impresioneaza pe nimeni si este doar un mod nereusit de a atrage atentia... Daca nu vorbesti cu nimeni ce mai cauti pe mess? Daca esti suparat si nu vrei sa fii deranjat ce mai stai pe mess? Ce mai zici asta? Echivaleaza doar cu: "Na uite ca am mess. Sunt la moda... Dar tot nu vreau sa vorbesc... Dar sa stii tu ca am. Sunt retard declarat."

Dar de ce?

     Oamenii sunt curiosi. Oamenii vor sa stie. Oamenii vor sa stie totul. Oamenii vor sa stie cum, cand, unde, cu cine, cu ce, de ce... Cel mai aiurea mi se pare cand le ceri ceva lipsit de importanta, de pilda un pix, si ei intreaba 'la ce iti trebuie?'. E ca in bancul ala cu un poet care are un moment de inspiratie cere un pix si primeste o intrebare: "pentru ce?". Evident isi pierde sirul ideilor.
     E o boala sa stie... Ii roade asta... E ca o mancarime de care nu pot scapa... Si si cand dau impresia ca nu le pasa, majoritatea tot ar vrea sa stie... Sa stie cu cine ai vorbit la telefon, cu cine te intalnesti diseara... Parca ar fi de la Serviciile Secrete. Bine totusi ca nu imi planteaza microfoane, nu ma urmaresc pe strada si nu imi hacker-esc calc-ul. Sau mai stii? 
     Oricum astazi am reusit pana la urma sa pun in aplicare formula magica invatata dintr-un pps de pe net. Pana acum ori evitam, ori faceam misto de ei pana renuntau sa mai fie curiosi, ori le spuneam partial adevarul astora mai bagaciosi care ar vrea sa stie si ce zice musca in borcanul cu zahar. Azi am raspuns prima data controland reflexul pavlovian de a zice ce ziceam de obicei si am zambit intreband: "De ce vrei sa stii?".

Ctrl + F

     Sunt ani buni de cand am avut calculator personal si ani buni de cand am avut acces la internet acasa. Sa fie vreo 10. Si de atunci au intrat in cotidian... Si nu e tocmai un lucru pozitiv daca ne gandim la faptul ca avem relatii virtuale (not face to face), suntem mai sedentari, traim in lumi virtuale si suntem dependenti de acestea. Dar ce mi se pare cea mai aiurea astazi este senzatia pe care o am uneori cand stiu ca am citit un articol intr-o revista sau un paragraf intr-o carte si vreau sa-l regasesc... Memoria vizuala imi spune ca e pe partea dreapta a unei pagini, in coltul de sus. Si rasfoiesc zicand "E pe aici pe undeva". In momentul ala as vrea sa dau Ctrl+F si sa gasesc ce caut... Sau cand caut cu disperare un obiect prin zecile de buzunare ale gentii si stiu ca e pe acolo si mai ales stiu ca un Ctrl+F m-ar ajuta in lumea virtuala... Sau cand vibreaza mobilul pe undeva si nu stiu de unde se aude sunetul ala zbarnaind... Si stiu ca trebuie sa il gasesc repede si ma straduiesc si timpul ma preseaza... Si nu gasesc tastatura... E ca intr-unul din cosmarurile alea in care tot alergi inspre ceva si nu mai ajungi...

Exercitiu de plictiseala

               Daca ma plictisesc vreodata stand la o coada de exemplu, ma uit in gol si incerc sa ma gandesc la ceva... Mii de ganduri mi se invalmasesc. Iata cateva dintre ele...

•      Eram la Inviere... Asteptam cu emotie iesirea preotului din Biserica cand in linistea formata aud deodata un glas meditativ: 'Gata. A trecut si Pastele. Vine Craciunul si s-a mai dus un an...' Ei bine imi venea sa rad... Dar iata ca a trecut foarte repede timpul si azi maine e Craciunul. Abia am apucat sa ma bucur de O dimineata de septembrie...
•      Fraza simpatica de pe net: Fluierul piciorului este un dispozitiv de gasire a mobilei pe intuneric.
•      O profa pe care o am ocazional la info lab, care se urca pe scaun sa scrie la tabla, se cocoatza pe masa sa deschida ea si numai ea geamul ca noi distrugem jaluzelele, care vine imbracata de munte si cu shiurile in spate, care poarta fes de spiridus la aproape 40 de ani si care circula cu un ghiozdan imens zilnic de zici ca isi aduce unitatea centrala de acasa in spate... Ce-i cu ea? Ca lipseste verbul principalei. Ei bine: exista...
•       "Imi vine sa desfac aerul, sa rup muntii, sa unesc oceanele, sa calc in picioare toate barierele lumii, sa-mi fac carare pana la ceruri, pana dincolo de ele, si sa strig: "Nu pleca!".(Nicu Alifantis)
•        Eram in clasa a 10, era ultima ora din semestru si aveam nevoie de un 10 pentru media 10 la geografie. Nu m-am trezit la timp, am ajuns la ora luand taxiul, cu 5 min inainte de sunare, hotarata sa iau 10-le binemeritat... Am intrat in clasa cerandu-mi scuze. Reactia profului: Domnisoara, EU imi cer scuze ca am venit asa devreme!... Ne daduse la toti un 10 pe activitate...
•      Nu subestima destinul. O domnisoara studenta la medicina ajunge la un ghiseu cu 10 min inainte de inchidere. Functionarul: Imi pare rau. Prea tarziu. Domnisoara: Poftim? Nu ma serviti? El: NU. Ea: Mai sunt 10 min. El: SI? Ea: Nu ajungi dumneata vreodata la mana mea? (2 saptamani mai tarziu el era internat si domnisoara facea practica in salonul sau).
•     Esti pervers de mic? : 3 copii la maternitate. 2 fetite. 1 baiat. Baiatul: Voi fetite. Eu baiat. Stiti ce fac baietii cu fetitele? Fetitele: Noi nu stim. Prea mici. Dar tu de unde stii ca esti baiat? Baiatul: (ridicand patura) : TATAM am ciorapei albastri.

Cand o sa ma fac baiat...

     Cand o sa ma fac baiat o sa am suficient curaj si caracter sa iau apararea unei fete care mi se pare ca merita (chiar daca asta inseamna sa-mi risc reputatia in fata 'prietenilor'). Cand o sa ma fac baiat nu o sa mai imi aleg iubita in functie de dimensiunile corporale (si daca e prea slaba, nu o voi studia pe maica-sa pentru a sti la ce sa ma astept). Cand o sa fiu baiat o sa gandesc cu creierul in orice situatie si o sa-mi sustin punctul de vedere chiar bruiat fiind de balonasele unei pitzipoance fara creier sau fara principii. Cand o sa fiu baiat o sa fiu manierat chiar daca asta nu e trendy.

     Ce prostii vorbesc?
     Cand o sa ma fac baiat o sa fiu baiat. Adica o sa beau bere pana fac burta, uitandu-ma pe GSP TV. Cand o sa fiu baiat o sa fac un idol din Nicoleta Luciu. Cand o sa fiu baiat imi iau masina si dupa ce beau prea multa bere o pun pe pilot automat (nevasta) pe care apoi o dojenesc ca stie sa conduca ca o muiere. Cand o sa fiu baiat o sa fiu baiat de cartier, baiat de baiat... Cand o sa fiu baiat o sa tratez femeile ca pe sosete. Cand ma fac baiat o sa-mi dau tricoul jos oriunde oricand. Cand ma fac baiat pot adauga multe injuraturi in vocabular, chiar una care in momentul de fata, anatomic, e ilogica. Cand o sa fiu baiat o sa vad cum unele obtin ce vor prin favoruri de orice fel si o sa ma intreb de ce nu m-a facut mama fata.

     Celor care nu se regasesc aici le cer scuze... Cunosc si eu exceptii incepand cu tata (mai putin cu GSP). Dar astazi am intalnit prea multe specimene care se incadreaza... Nu e ceva anormal in Romania dar azi au fost mai multe ca niciodata si pe langa zahar, sare, exces si grasimi, si mitocanii si misoginii dauneaza grav sanatatii...

Citatul zilei

     De acum o sa adaug si cate un citat care mi-a placut sau m-a influentat in vreun fel. Cel de azi e din "Al cincelea as" de Rodica Ojog Brasoveanu. Stilul ei umoristic inconfundabil. Mama o citeste acum. Trebuie sa o 'fur' si eu un pic.

• "Am 30 de ani, iubesc o femeie, vreau sa ma insor dracului si ma las tiranizat ca un liceean de 2 ciori batrane, pentru ca nu s-a gasit in toata familia voastra un singur individ cu bun simt sa le vare la balamuc."
  

Despre pereti

     Peretele este foarte neindreptatit. Este asezat acolo unde vor altii, care se cred superiori, pe criteriul: In fond e doar un perete. Dar peretii stiu multe... Sunt martorii atator evenimente si secrete, au mai multe cunostinte decat Iri, uneori de la Stefan cel Mare pana la Nicoleta Luciu. Peretii sunt fericiti. Ei se adapteaza si nu se revolta pentru nimic... Unii se mai revolta si se darama... Un sfasaietor act sinucigas, un kamikaze razbunator. Sunt cei mai buni psihologi caci au urechi si stiu sa asculte pe toti oamenii fara a-i judeca. Dar peretii se bucura. Se bucura cand un copil ii mangaie, cand ii impodobeste cu linii si floricele, se bucura cand zugravul ii imbraca in haine noi, chiar daca se cheama Dufa si nu Armani... Rad cand ii gadila un cutremur, se simt batrani cand le apar riduri si crapaturi, iar cand sunt foarte foarte batrani sau bolnavi se darama... Este moartea lor... Atunci ei se gandesc la parintii lor care le-au dat viata, la prietenii pe care i-au avut si cu care au convietuit (geamuri, ferestre, tablouri, aplice)... Si isi dau seama ca au trait o viata simpla dar mai fericita decat a multor oameni. Pentru ca acolo, in lumea obiectelor, au avut prieteni mai statornici si mai adevarati decat multi oameni... Au fost fericiti pentru ca au stiut sa se adapteze si sa se multumeasca cu putin.

Filme 2008

          Acum cativa ani, nu foarte multi, ne delectam cu filme la tv. Aveam programe tv si pandeam cate un film, care in mod invariabil incepea la ora 20 sau la 22 pe vreun canal tv. Sau daca nu aveam programul tv si ne asezam direct in fata televizorului, butonand, ajungeam pe un canal. Erau mari sanse ca filmul sa fie inceput. Si ne uitam fara a sti macar ce gen e, ce titlu are... Cu putin noroc vedeam la sfarsit cum s-a numit. Dar uneori intra publicitate si se renunta la 'scrisul ala interminabil' din final. Peste catva timp, ele se reluau. Si iar pandind asa, suna bine titlul, scurta descriere, asa ca la ora 20, asteptam cu nerabdare finalul stirilor, cu cele din sport si meteo, pentru a descoperi cu stupoare ca am mai vazut filmul candva dar nu ii stiam titlul. Apoi cautam alt canal, unde bineinteles filmul era inceput si istoria se repeta. Acum ne uitam pe calculator... Etapa cu DVD-uri inchiriate de la centrul de inchirieri a fost traversata rapid. Asa ca acum stim exact filmul. Stim titlul si anul aparitiei. Facem schimb cu unii si altii, vedem trailere pe youtube, recomandari pe forumuri... Filmele ajung la noi foarte rapid. Suntem la curent cu tot ce apare, ba chiar le vizionam cu cateva luni inainte de release date. Si cel mai important. Il vedem cap coada intr-o ora jumatate, fara pauze publicitare interminabile, fara a mai fi nevoiti sa o ascultam pe tanti cum Dero face hainele mai curate de teama ca vom rata filmul schimband canalul.   
         Da. Este anul 2008. Avem toate aceste avantaje dar cu ele au venit si dezavantajele. Nu se mai fac filme ca pe vremuri, complexe, profunde... Totul este foarte comercial. Nici placerea de a viziona un film nu mai e aceeasi. Ai, n-ai ce face 'te bagi la un film'... Si scrii la status pe messenger: "DND. movie'. Nu mai astepti ora 20, nu iti mai faci griji ca ratezi o secventa cat esti la toaleta. Doar ai 'pause'. Din ce am vazut prin 2008: 27 dresses, Definitely Maybe, Forgetting Sarah Marshall, Penelope, My mom's new boyfriend, Made of honor, Indiana Jones and the Kingdom of the Crystal Skull, Wanted, 21 si ce mai am prin foldere de vizionat: Over her dead body, Step Up 2, The other Boleyn girl, The accidental husband, Only for you, Scusa ma ti chiamo amore, Get smart, The edge of love... Un singur film mi-a placut pana acum in mod deosebit. Un scenariu asa cu rezonanta... 21. Un film genial, recomandat de cine m-as fi asteptat mai putin... Il recomand la randu-mi.

Permisul la control, va rog!

     Mi-am ridicat azi permisul de la politie. Am picat prima oara la traseu, am dat saptamana trecuta iar sala, am luat-o din nou si am zis sa-mi incerc norocul din nou. Si am luat... Am avut ceva mai mult noroc. Dar nu cu mult. Neavand domnul ce sa comenteze... Mi-a zis sa opresc pe dreapta si sa caut trusa de prim ajutor. 'S-a taiat scriind in foaia de examinare?' Ce puteam crede? Am raspuns mirata: 'Poftim?' Mi-a zis pe un ton artagos, gen 'Esti proasta de nu ai auzit?': 'Trusa de prim ajutor. Stiti unde e?' Raspund eu infantil: 'Nu. Dar pot sa o caut.' Mai departe de masina nu putea fi. In fine. Ma uit in buzunarul usii, pe sub scaune, ajung la portbagaj, o gasesc, o iau si o duc examinatorului. 'Cititi-mi perioada de valabilitate'. O caut, invart cutia pe toate partile, intrebandu-ma revoltata in gand: 'Ce naiba? Tifonul expira?'. Nu am gasit-o. Era jerpelita cutia si nu se vedea mai nimic. Mi-a notat niste puncte penalizare si mi-a dat admis. (Inca nu m-am lamurit ce poate expira din trusa respectiva, dar unii probabil nu ar mai face afaceri daca nu s-ar inlocui trusele toata viata). In plus, eu sper sa nu am vreodata ocazia sa o folosesc. In al doilea rand, pana ma prind eu cum se foloseste vine ambulanta. A venit in 10 minute la Costinesti, asa ca...
     Si am permis. Prima data cand m-am dus sa ma inscriu pentru sala nu eram pregatita de poza. A doua oara eram. M-am asezat tzantzosh pe scaun zambind ca Moni la sedinta foto, pregatita de poza. 'Azi nu mai trebuie poza' mi se raspunde acru. Si am o privire de parca ma inghite gaura neagra. Ochii mi se deschid asa mari ca ai lupului din Scufita Rosie, de parca vad gaura cum se adanceste si vrea sa ma ia neaparat. Mama a zis ca nu-i bai. Nu trebuie sa fie artistica, ci cat sa ma recunoasca politistul la control. Pai cum sa ma recunoasca politistul daca nici eu, care stiu ca sunt eu, nu ma recunosc?

2012... Game over sau Restart?

          Venind in seara aceasta din oras, am avut parte de 2 vesti cel putin de neuitat. In primul rand, niste colegi de la meditatii, care au avut admiterea la Bucuresti la arhitectura, nu au intrat, ceea ce m-a nelinistit considerabil in legatura cu sansele mele peste un an. In al doilea rand, tot intrand pe messenger, o persoana ma ataca brusc: "Ai vazut stirile? Poimaine murim!!!". Nu am reactionat nici cum. In prima faza mi-am adus aminte de o discutie din seara aceea, in care un coleg de la japoneza si-a facut simtita prezenta descriindu-ne o secventa din Scary Movie, in care cineva primeste un telefon prin care i se anunta moartea in 7 zile. Chipurile, la aflarea vestii acesta intreaba: Se numara si zilele de weekend? Poate ma voi delecta candva cu celebra pelicula ca sa pot fi sigura ca scena e exact asa. In fine. Eu nu mi-am pus problema zilelor lucratoare, dar m-am intrebat cate lucruri voi fi facut pana poimaine. Apoi am aflat ca vestea este raspandita de Realitatea TV. Felul cum e prezentata si pe site-ul lor te duce cu gandul la un pericol iminent, inca din titlu afli ca numaratoarea inversa a inceput si omenirea mai are 48 de ore de viata. In final, fac astia ce fac si iar se intorc la numarul 2012. Am auzit varii teorii pe tema, cum calendarul mayas se termina atunci, cum planetele se aliniaza nu stiu cum, cum se va dilata timpul si ne va 'ajunge' ca pe vremuri. (Asta nu o pot intelege. Lumea se plange ca nu mai ai timp de nimic, ca nu mai ajunge timpul ca odinioara. Unii zic ca s-a contractat timpul si alte bazaconii. Eu pe asta nu o cred. Evident ca nu ne mai ajunge timpul. Daca pe vremuri televizorul era o raritate, astazi ne impartim timpul intre zeci de canale tv, calculator si internet, stat in trafic cu orele, caci toata lumea are masina spre deosebire de odinioara, si culmea e ca nimeni nu a mutat blocurile si strazile au aceeasi latime ca si atunci cand gaseai o singura masina la ora 12 ziua in trafic.) Ca numarul 2012 sa para si mai mistic, il mai leaga acum si de niste gauri negre care chipurile ne vor inghiti ca in povestile cu zmei si balauri. Nu stiu de ce dar asta imi aminteste teribil de anul 2000. Aceeasi legenda potrivit careia 2000 aduce sfarsitul lumii. Nu a venit sfarsitul. A venit pentru cativa oameni, cam acelasi numar ce se pierde anual... Sfarsitul vine cat se poate de incet. Vine zilnic. Mor tot mai multi oameni de SIDA, cancer si alte boli incurabile. Noi boli apar, remedii ba... Incep razboaie zi de zi, cutremure, tsunami, inundatii... seceta, foamete... Sfarsitul e zi de zi in fiecare colt al lumii. Vine si ucide lent. In reclame tv si afise pe strada erau diverse statistici de genu': La fiecare 4 sec, in lume o persoana moare de inima. La fiecare minut, un american moare de cancer. La fiecare 8 min, in lume o femeie moare de cancer la san. Nu stiu cat adevar au, dar daca sunt cat de cat adevarate, sunt dovada palpabila a sfarsitului, mai palpabila decat niste gauri negre.
          In plus mai sunt toti oamenii aia care traiesc studiind universul. Nu stiu daca e gresit. Dar pentru mine e o pierdere de vreme. Prefer sa traiesc in lumea reala. Prefer sa nu ma intreb de ce sunt pe planeta asta, ci mai degraba sa ma bucur de fiecare moment pe ea, pentru ca nu stiu pentru cat timp voi fi. Mi se face pielea de gaina numai cand incep sa ma gandesc la chestii din astea asa de avansate. Si ideea de infinit, de atata gol si spatiu... Milioane de ani lumina cand pentru mine e foarte mult sa merg de la Brasov la Constanta cu trenurile ceferiste... Pentru mine adevarata gaura neagra e universul in sine... Toate pozele alea din spatiu, cu dominanta de negru imi dau aceeasi senzatie pe care mi-o da marea noaptea... Privind de pe plaja in bezna, nu poti distinge nici macar de unde incepe apa prea bine, clar nu stii unde se termina si ce e acolo in intuneric... Si asta ma sperie... E ca la sims. Ma joc si totul e colorat si viu si in miscare si deodata se blocheaza... Imi apare un ecran negru, inert, pe care palpaie cursorul alb... Si parca sunt prinsa acolo incercand sa revin la 'viata' din joc... Eu cel putin asa m-as simti in spatiu. Captiva... O senzatie de claustrofobie desi as fi intr-un spatiu vast, o intindere infinita... Si m-as sufoca incercand sa revin intr-un spatiu mic ca Terra... Iar acolo nu mai exista butonul Restart...

Ani de liceu

       Uitandu-ma duminica dupa-amiaza pe National TV am revazut filmul "Liceenii". Si mi-a placut. Mi-a placut pentru a 10 oara. Cateva glume bine plasate, emotia de liceean pe care o trezeste in orice fost, actual sau viitor liceean, cateva figuri buclucase si in acelasi timp simpatice, in persoana Getei si a lui Ionica... Faceam si noi filme dragute, gata sa rivalizeze cu filmele americane cu liceeni. Stefan Banica Jr. nu poate rivaliza cu Freddie Prinze Jr.? Junior vs. Junior. Dar faceam. Nu mai facem... Si e pacat. Nu tu Isoscel care sa te scoata la lectie si sa se puna cu 'artileria' pe tine, nu tu Socrate care sa filozofeze despre cum sa fim toti pentru unul si unul pentru toti, nu tu Nea Pandele pe care sa-l pacalesti ca sa fugi din internat...
       Cand eram in clasa a 8a, "Liceenii" era, pentru racul din mine, iubitor de unitate, solidaritate si spirit de echipa, speranta ca la liceu este lumea tuturor. Imi imaginam clasa ideala, in care fiecare este bine integrat, cu un loc bine determinat si cu o functie indispensabila, gata sa ne luptam cu oricine pentru unul dintre noi, gata sa facem totul impreuna... Ce pot sa zic? Mergem la un chef o data pe luna mereu aceeasi 3 sferturi... Mergem vara la mare aceeasi. Dar cand este ceva nu suntem toti pentru unul. Abia ne vedem in timpul vacantelor si nu asteptam cu nerabdare inceputul de an scolar pentru a ne revedea. Nu e nici pe departe atmosfera perfecta pe care filmul ti-o inspira. La inceput am fost oarecum dezamagita... Acum, dupa 3 ani, pot spune ca "Liceenii" e... doar un film. 

Festival International... Castigator National...

• Am avut din nou un mega inegalabil festival la Brasov... Inegalabil intr-adevar... Asa ceva nu vezi prea des pe mapamond... Vezi la cativa ani... Tot aici. La Cerbul de Aur. Suntem prea atasati de valori si nu vrem sa le instrainam. De aceea dam premiul cel mare an de an romanilor. Cum sa mai vina strainii la noi daca nici macar nu au sanse sa acceada la locul 1? Si macar daca romanul ar merita. Dar prin nu stiu ce magii, in finala intra 4 romani din 10 finalisti, apoi castiga trofeul cel mai 'talentat' cu putinta dintre romanashi. Celelalte talente oricum nu se iau in considerare caci se stie cine va castiga. Un roman... Unul din patru... Care o fi ca tot nu conteaza. E in familie. Dar sa nu-l alegem totusi pe cel mai talentat ca ne pierdem obiceiurile romanesti. Nu stiu de ce se mai numeste international cand e foarte national. E practic pentru romani. Noi ne dam noua premii. Nu stiu de ce ii mai punem pe drumuri pe bietii straini. Ii supunem cheltuielilor. Ii obosim pe drum, mai schimba si fusul orar cu 1-2 ore... Si in final si o organizare care lasa de dorit... Daca e international, cum de se vorbeste in limba nationala? Plantam 2 pitzipoance acolo, mai aducem cativa romani, unul din ei tot va castiga si facem festival. Nu mi se pare mare diferenta intre marele festival si o promotie la Carrefour... 2 pitzipoance cu tzinute cel putin interesante te declara castigator, fiind cumparatorul cu numarul 1000 la nu stiu ce produs... De fapt poti fi si singurul ca produsul ala nu il cumpara nimeni, dar tu nu stii asta, esti fericit, multumesti mamei care te-a sustinut, tatalui care a sustinut-o pe mama si organizatorilor, prezentatoarelor etc.
  

• Din totalul de 16 editii in 40 de ani, in 5 castigatorii au fost romani. Si cand nu s-a dat marele trofeu romanilor, juriul a avut in vedere sa ii recompenseze pe compatrioti cu alte multe premii. Dar mi se pare corect in final. Adica ce? Toti nesimtitii aia care nu ne plac in Europa si in lume sa care asa aurul din tzara? Pai se poate? Nu-i de ajuns ca au carat aia bratarile dacice? Noi cu ce mai ramanem? Petrol nu, aur nu... Prostie da...
  

• Marele eveniment e doar o cursa gen: sa alergi de unul singur si sa ajungi pe locul 2... Dar pentru ca romanul sufera de ceva egocentrism, nu suporta sa se vada ca alearga de unul singur. Si mai cheama cativa straini de umplutura... Dar in final e tot o cursa ALERGI DE UNUL SINGUR. Doar ca de data asta ajungi pe LOCUL INTAI. Doar esti cel mai mare barosan, cel mai tare dintre... Nu ai comparatie ca oricum esti singur... Esti tipic romanesc.
  

• P.S.: In ziua cu sala eram pe terasa la o pizza. O fatuca striga cu disperare. Am luat, am luat, am luat! Toti de pe terasa asteptau continuarea cu emotie. Ce o fi luat? Sala ca mine? Corijente, examene, rosii din piata? Ce sa ia? Luase autograf de la Stefan Banica Jr... Veto, Veto - te-a facut praf! Ca ti-a dat autograf! Intrebare: nu e si el tot un om? Eu as zice sa ma plateasca el pe mine sa-i dau un autograf... Peste cativa ani cine stie daca o sa-l mai lase badigarzii mei sa treaca?

Oamenii nu raspund cu zambete unui zambet

           Cand iti merge bine ceva, sau cel putin asa mi se intampla mie, iti vine sa tzopai de bucurie pe strada. Asa faceam eu la ora 9 dimineata pe 5 septembrie 2008. Degajam o euforie generala, zburdam fredonand o melodie in acord cu starea mea si zambeam incontinuu, practic si fiecarei persoane intalnite. Cei mai multi pe langa care treceam imi aruncau privirea aia care se arunca cand gandesti: O doamne! Ce sociopat! Nici macar unul nu se bucura cu mine, de bucuria mea. Probabil nici macar nu se intrebau ce oi fi patit. Un singur batranel, asa simpatic, mi-a zambit bonom, mai mult cu indulgenta decat cu incantare. Ba nu. Gresesc. A mai fost cineva. Un mega super ultra inteligent individ, zambind asa cu ironie mi-a trantit o replica destul de la obiect, fara a sti macar asta: "Nu te mai grabi asa ca te ia radarul!". Eu tocmai luasem sala pentru permis.

Episodul Melody Pops

          Se facea ca aveam 5 anisori si era ziua mea. Eram tare mandra de tinuta mea festiva ce urma sa o port la gradinita cu ocazia marelui eveniment. Sentimentul pe care il aveam cred ca se putea compara cu cel al lui Armstrong cand a facut celebrul pas. De fapt gresesc. Nu numai ca eu habar nu aveam cine era Armstrong, dar eram infinit mai emotionata decat ar fi putut fi Armstrong in momentul lui de glorie suprema. Cu 2 cutii de Melody Pops, la vremea aceea inexistente pe piata romaneasca, cu traistuta de gradi si imbracata de sarbatoare am ajuns in clasa. Cele 3 grupe de gazulici erau reunite sub bagheta unei singure educatoare, restul fiind in concediu. (Ziua mea e vara). M-am dus incet la doamna educatoare si i-am marturisit oful meu. Eram prea timida si totusi vroiam ca lumea sa afle de grandiosul eveniment si sa cante(urle) in cor un clasic LA MULTI ANI! Si incepu. Circa 90 de ratzushti cantau la unison, cat se poate de fals, dar degajand o euforie generala. Sosi momentul recompensei. Le impartii acadelele si intrucat ei nu pareau sa stie cum se folosesc, m-am suit pe un scaunel sa le arat ca de... In cateva secunde 90 de acadele fluierau voios, spre disperarea educatoarei care nu putea domoli haosul creat, sustinut de galagia si rasetele specifice copiilor de gradi, dar si de fluierul asurzitor a 90 de acadele cantatoare... A durat destul pana galushcutzele au topit acadelele suficient cat sa nu mai fluiere. In timp ce eu sedeam triumfatoare pe scaunel privind la suita de indieni pictati pe la gura, fata educatoarei parea sa imi blesteme crunt parintii pentru ca m-au trimis cu asa ceva. 
          De ce mi-am amintit de asta? N-as putea sa zic. Nebanuite sunt legaturile neuronale. Pur si simplu ma uitam la laptop si filmul a inceput sa ruleze...

Pierdut(a) printre pamanteni...

               Merg prin oras, pe strazi, printre mii de oameni... Zilnic... Ma simt ca personajele din filmele americane ce se pierd in multimea de trecatori new yorkezi, adanciti in ganduri, de cele mai multe ori dupa ce a avut loc un eveniment nefericit si au nevoie sa mediteze. In film se adauga si un fundal sonor care acopera zgomotul stradal, sunetele din cotidian. Pot face si eu asta punandu-mi castile in urechi. Dar asta nu ma transforma in Ally McBeal dansand pe trecerea de pietoni pe o melodie inchipuita de Vonda Shepard. Cu atat mai putin nu ajung sa cred ca un bebelus imaginar ma urmareste si vrea sa ma atace. Imi ridica insa o intrebare. Sunt mii de fetze pe langa care trec. Pe unele le remarc, pe unele nu. Pe unele s-ar putea sa mi le mai amintesc peste cateva minute dar pe cele mai multe le uit instantaneu. Unele mi-au atras atentia datorita imbracamintei, accesoriilor sau pur si simplu atitudinii sau felului de a merge... Unii vor sa atraga atentia prin tricouri cu mesaje haioase sau cu tenta. Vazusem una bucata inteligenta cu un tricou ce invita chipurile subtil : « I’m still a virgin ». Tot ce mi-a transmis fatuca respectiva a fost : Ce iti mai trebuie creieri cand ai ce are ea? Unele insa se fac remarcate datorita animalului de companie. Mai bine zis a asemanarii izbitoare dintre stapan si pet. La unii pur si simplu ai zice ca animalutzul a crescut dupa chipul si asemanarea stapanului. Altii insa par creati dinadins asa de stapani. Asemanarea rezulta din atitudinea comuna, coafura, hainele si accesoriile in acelasi stil. Nu stiu ce parere au bietele animale, dar cred ca ar dori sa aiba si ele personalitate, sa se invidualizeze prin ceva si nu sa fie copia fidela a stapanului. Mai ales cand stapanul sufera de prost gust in alegerea articolelor. Nu de alta, dar orice creatura, fie ea si necuvantatoare, are suficient orgoliu cat sa nu se vrea pozata la rubrica ‘Prost imbracati/e’. Asta conteaza mai putin. Ce ma intreb eu e : oare cati din cei pe langa care trec ma remarca si pe mine din vreun motiv sau altul, cati ma uita instantaneu, in mintea a cator persoane raman si de ce ??? Daca as fi avut un caine non conformist, tuns la hairstylist, imbracat in cristale Swarowsky cred ca as fi gasit raspunsul la toate intrebarile. Deci ori imi iau un caine ori un tricou : « Nu uit niciodata o fatza, dar in cazul tau cred ca voi face o exceptie. »

Va rugam sa va imbarcati in trenul sentimentalilor...

             Mergand cu trupa la mare, am trecut prin multe gari. La plecare prin cea din maretul oras natal, la intoarcere prin cea din Costinesti Tb., prin cea din Constanta si prin Bucuresti Nord, unde trenul a stationat 40 min. Pe langa mizeria generoasa cu care ne incanta fiecare gara romaneasca in parte, exista o senzatie unica pe care acestea ti-o ofera. In filmul « Love actually », Hugh Grant vorbeste la inceput despre aeroporturi. In final aeroportul este punctul de intalnire al personajelor, dar in prima faza, aeroportul este descris ca dovada vie a faptului ca dragostea exista si este peste tot. Cam asta imi inspira si mie o gara. Este un loc in care se imbina dragostea, dorul, amintirile, despartirile, revederile, trecutul cu prezentul si viitorul. Este locul in care oamenii isi permit sa fie sensibili, sa fie fericiti sau tristi, fara a mai se teme ca par ridicoli sau vulnerabili. Isi lasa mastile dure de zi cu zi, renunta a mai fi niste robotei ai sistemului, impovarati de grijile zilnice si dau glas bucuriei intalnirii, nostalgiei revederii sau tristetilor despartirii. Garile trezesc si multe amintiri. Te leaga de fiecare calatorie din trecut ce a inceput intr-o gara, te leaga de fiecare persoana pe care ai condus-o pana pe peron sau ai intampinat-o la coborarea din tren. Garile au pe cat de multa tristete, pe atat de multa bucurie. Intr-o gara vezi mai mult sentiment pe metru patrat decat oriunde altundeva. O gara nu e doar o intersectie feroviara. Garile intersecteaza destine, cladesc prietenii... Cu fiecare anunt la difuzor, ceva se schimba, cu fiecare tren care pleaca, pleaca si visele cuiva, cu fiecare tren care pleaca, cineva de pe peron, aparent tacut si nesesizat in multime ar vrea sa fuga dupa tren, ca intr-un film american, sa incerce sa schimbe destinul, sa opreasca trenul si persoana draga ce pleaca departe cu acesta... Dar asta e fictiune. In realitate nimeni nu opreste trenul, avionul, vaporul. In realitate, lumea se resemneaza intr-un final de Casablanca. Si asteapta alte trenuri... Care vor readuce speranta...

Hai vino iar in gara noastra mica...

Cel mai cal frumos

        Am facut-o si pe asta. Am mers la mare la Costinesti. Nu mai fusesem niciodata in darapanatura aia numita statiune la mare, dar nu as mai incerca vreodata experienta. Daca nu as fi fost intr-un grup cel putin numeros (25 persoane), care nu mi-a lasat ocazia sa ma plictisesc, cred ca in 8 nopti de cazare, Costinesti Tb. ar fi fost al 2lea mitologic Tartar. Pacat de plaja, care este foarte lata ca si la Mamaia, dar si mai nepusa in valoare, dezorganizare, mizerie si munti de mucuri de tigara. 2 fenomenale MEGA discoteci (MEGA Discoteca Tineretului si Ring), care se cred cele mai tari din Europa, spulbera orice romantism al noptii cu luna eminesciana scurgandu-se in mare, prin laserele lor ultra MEGA uriase care se lupta intre ele pe cer, deasupra unui lac pe marginea caruia scrie interzis imbaiatul, pericol de inec. Mai bine zis pericol de infectie la cat de dubios arata lichidul pe care plutesc niste vaporase ruginite si chinuite. Mai gasesti o disco in aer liber pe plaja, numita Tropical Beach. Da un aer exotic si muzica este dansabila si poate mangaia in mod placut orice ureche. Aduce ca atmosfera cu petrecerile alea pe plaja in filmele americane. Gara pare si mai haotic asezata, fiind chiar in mijlocul statiunii, desparte 'centrul' de periferii, adica multimea de tarabe si bazaruri kitschoase ce miros teribil a mancare in miezul zilei, cand este ceva mai mult decat foarte cald, si mirosuri de shaorma, kebap (sper sa scriu corect ca la fiecare toneta denumirile difera), hamsii, mancare mexicana, porumb fiert si copt, gogosele fitzoase si infuriate se amesteca pe drumul spre mica fasie de plaja pe care se inghesuie mii de turisti. 
          Momentele cele mai tragice sunt cand ai nevoie de o ambulanta si nu ai unde sa o gasesti. Asa am patit noi. O oita a turmei se ranise in mod misterios dupa o baie in mare, si alte 20 strigau printre tipete si rasete: "Uite cum i se desface si ii cade calcaiul!". Ambulanta soseste din Eforie, greu de spus daca Nord sau Sud sau Est, nu are nici macar apa oxigenata, amintindu-ne inca o data ca traim in Romania.  
         Ca o paranteza, in ziua de 24 august ne-am indreptat voiniceste spre Portul cel mai mare din Bazinul Marii Negre, sperand sa vizitam fregata nemteasca Lubeck, atat de mediatizata. Stupoare. Inteligentele de la Antene au spus ca se poate vizita gratuit de la 12 la 16. De fapt de la 9 la 14. Am ajuns la 13:58, dupa ce am mers cu trenul ceferist, care nu poate concura cu TGV sau trenurile japoneze, astfel ca am parcurs 28 km intr-o ora jumatate, pentru ca in momentul mult asteptat sa descoperim ca mai avem exact 120 secunde sa vizitam. Ne-am fi ambitionat noi sa parcurgem interiorul in stil Superman, doar ca marinarii ne-au impiedicat cu o privire scurta dar cuprinzatoare: Romanii astia sunt cretini rau. Am raspuns si eu cu o privire indignata. Nu au inteles-o ei dar se traducea asa: Tara se duce de rapa, presa ne minte si Voiculescu sa sughita pentru restul zilei. ( Daca la TV ora era data aiurea de tot, pe site este ceva mai apropiata de realitate, insa nu cu mult. )
         Masina de gunoi nu isi face treaba mai niciodata dar intra in actiune in momentele cele mai neprielnice pentru a se face cat mai remarcata. De 3 ore inghetasem pe niste sezlonguri, asteptand rasaritul si cand sa apara minunea din mare, acel moment scurt care aminteste foarte filozofic ce efemer e totul, o masina imensa de gunoi se posteaza in fata noastra. Doar 3 persoane pe intinderea pustie si masina se aseaza taman in fata lor. Sa curete alge. De fapt sa se faca. Morala care sa fie? Romanii sunt muncitori nevoie mare si nu au timp sa filozofeze in fata naturii.
        Mergand incet spre vila, se vede vedeta statiunii. O carciuma a la nea' Pandele sau cum l-o fi chemand. Un nume foarte adanc studiat, de neegalat. "Cel mai cal frumos". Nimic anormal in Costinesti. Cea mai statiune haotica.



Fregata de la distanta