miercuri, 24 decembrie 2008

Urare

     Cu ocazia acestor sarbatori care se apropie va urez tuturor sa aveti timp sa faceti lucruri pe care majoritatea dintre noi nu au timp sa le faca in mod normal:

  • sa radeti, sa glumiti si sa fiti fericiti
  • sa fiti alaturi de cei dragi, sa va bucurati de fiecare moment, sa simtiti pacea sufleteasca si spiritul sarbatorii
  • sa faceti ce va place, fara a va gandi la ceea ce cred ceilalti
  • sa daruiti si sa primiti cadouri, zambete si mai ales, iubire
  • sa fiti din nou copii, sa credeti in magia sarbatorii Nasterii Domnului si in Mos Craciun
  • sa mergeti la colindat, sa inghetati in zapada cum faceati la 4 ani si sa cantati colinde asteptandu-l pe Mosu' 
  • sa va puneti dorinte si sa credeti ca miracolele - da, exista.

     Craciun Fericit!

     Un An Nou in care sa primiti nu chiar tot ce va doriti dar neaparat tot ce aveti nevoie!

duminică, 30 noiembrie 2008

Am crescut...

     Ceea ce ieri era 'de-a prinselea' in curtea scolii, astazi e 'cum sa prindem (a se citi agatam) tipa/tipul X'. Ceea ce ieri era 'de-a v-ati ascunselea in jurul blocului', astazi este 'cum sa ne ascundem de problemele adolescentine'. Ceea ce ieri era 'flori fete sau baieti', astazi este 'cluburi tipe sau tipi'. 

     Am crescut. Ursuletul de plus sta uitat pe un raft, caietele de amintiri ni se par prostioare de copii mici, acum nu mai esti in centrul atentiei daca poti sa faci cel mai mare balon din guma de mestecat, ci daca ai masina, haine de firma, fumezi sau ai atitudine de popular. Cand barfesti pe cineva nu o mai faci pentru ca are degetul in nasuc sau arata cu degetul... ci pentru ca poarta shoe-zi desi nu mai sunt la moda. 

     Dar oare acolo, in adancul sufletului, nu ramanem copii toata viata? Nu simtim nevoia de a ne copilari din cand in cand? Nu tanjim chiar si cand nu realizam asta, dupa copilul de altadata?

vineri, 28 noiembrie 2008

Ca sa nu spun ca nu am postat ceva...

     Din motive organizatorice, cercetasii brasoveni nu iau parte anul acesta la reuniunea nationala. Asta e. In fine. Si deci am fost azi in Brasov. Am luat parte la serbarea colegiului cu ocazia zilei Sf. Andrei ( CN "Andrei Saguna" ). Si a fost grozav. Au venit Mitropolitul Ardealului, primarul, presedintele Consiliului Judetean, academicieni si fosti absolventi. A fost emotionant. In decurs de 2 ore jumatate toti si-au amintit de momente istorice, de viata la liceu, de scurgerea ireversibila a timpului... E asa feeric. Avem fanfara, cor, ansamblu popular denumit sugestiv "Minisat"... E asa o alternanta de discursuri si momente muzicale... Inchei aici ca nu mai simt nevoia sa adaug ceva... Incepusem cu o asa euforie, dornica sa fac un post filozofic despre timp si viata la liceu... Nu stiu de ce mi-a pierit cheful. Nici sa va spun cum am popicarit asta seara si am facut un half strike... 

P.S. Dar am vazut si Madagascar 2. Genial. Recomand oricui.

luni, 24 noiembrie 2008

Cercetasi! Gata Oricand!

     M-am inscris la Cercetasii Romaniei anul trecut in luna iulie. Ce imi amintesc semnificativ din aceasta experienta este faptul ca mi-am facut prieteni noi. Dar niste prieteni grozavi. Pe aceeasi lungime de unda. Probabil animati de spiritul cercetasesc. Si in afara de faptul ca am facut un rev grozav in 2008 cu ei, sau ca am mai avut un party reusit prin martie, altceva nu prea imi amintesc asa de mare anvergura, in afara de intalnirile noastre la centru sau in oras, in care zicem bancuri, radem si bem ciocolata calda. Dar am fost in decembrie anul trecut la Alba Iulia. Cu ocazia zilei nationale. Intr-un week-end care includea si 1 decembrie ne-am reunit vreo cateva sute de cercetasi. Am dormit in saci de dormit intr-o sala de sport a Colegiului HCC din oras, am mers in excursii prin imprejurimi, am facut o mica vanatoare de comori prin oras, am vizitat monumentele, am participat la festivalul dedicat zilei nationale, respectiv am facut un culoar de torte aprinse prin oras, pe langa care treceau militarii, fanfarele, trecatorii si gurile-casca. Emotionant de altfel. Vreo 15 minute de artificii reusite... Apoi am plecat spre sala de sport si am starnit atentia locatarilor din imprejurimi, care ieseau la ferestre sa vada ce se intampla... In seara deschiderii camp-ului, denumit traditional "Unitate si prietenie", am asistat la niste discursuri destul de touching, stand intr-un frig cumplit pe la ora 22 parca, in jurul unui imens Crin, simbolul Cercetasiei, realizat din lampioane puse pe jos in zapada... Si vineri aventura reincepe...

P.S.: Moto-ul cercetasesc este: "Cercetasi! Gata Oricand!"

Ca m-ai calit... Ca m-ai calit...

Afara-i frig,

In casa-i frig,

Deschid fereastra larg si strig:

Iti multumesc partid iubit!

Ca m-ai calit, ca m-ai calit, ca m-ai calit... 

Geniala reclama. De mult nu am mai auzit dimineata la radio o reclama asa buna... Unele sunt chiar cumplite... Alea la Ford Fiesta sau la imprumuturi bancare sunt doar asa ca sa fie... Dar care e ideea? Pentru ca am fost cuminti... Ne-au pus si apa in piscina, respectiv curent la prize... Ne-au dat si caldura... Ce i-o fi determinat week-end-ul asta sa faca ceva ce nu s-au chinuit sa faca timp de o luna...? Cine stie? Tot ce conteaza e ca e mai confortabila clasa... Dar cum ce-i mult nu-i sanatos... Curentul sa da cu portia doar la orele de info. Sa nu cumva sa jucam Minesweeper in pauze... Si la ora de info, netul e cu portia... Ca s-a schimbat regimul de anul asta, mai dictatorial, si noul profesor crede ca daca ne da net ne uitam pe site-uri porno. Ete na. In clasa a 12-a, cand pot sa discut cu colegii ca nu o sa-i mai vad pentru mult timp zi de zi, sau pot face o varianta pentru bac, ma apuc sa ma uit pe site-uri porno. Ca daca vreau sa ma uit ma opreste cineva acasa... Whatever... Ma duc sa vad ce se mai aude cu Cercetasia si camp-ul de la Alba Iulia cu ocazia zilei nationale... 

duminică, 23 noiembrie 2008

Winter time

     Afara e un peisaj de basm. De la fereastra mea vad strada, copacii, aleile... toate toate albite de zapada. De ieri dimineata de cand m-am trezit si am vazut cum ningea de frumos, parca nu m-as mai dezlipi de geam... In sfarsit poate veni Craciunul. Parca mai e un peisaj propice pentru Craciun. Am cautat melodioare cu tematica, mi-am cumparat chiar un cd cu colinde pentru iubitorii de jazz... Nu sunt chiar fan al acestui gen dar la colinde parca prinde bine... Si desi nu stiu ce superstitii populare imi interzic sa ascult colinde pana de Mos Nicolae, eu nu mai am astampar, magazinele sunt ticsite de obiecte de Craciun, bradul cel urias si stramb ca de obicei se gaseste deja in centrul orasului, pe stalpi sunt beculete, desi inca neaprinse, copiii chiuie pe derdelus, se dau cu saniute si lopatele din alea haioase si colorate, pe care ma dadeam si eu, pe care ingheti bine si care iti dauneaza grav sezutului. Dar la varsta lor nici pentru mine nu conta. Nu conta ca aveam tzurtzuri la nasuc, sau ca nu mai imi simteam nici un degetel, sau ca aveam obrajorii rosii si in momentul in care ajungeam in casa incepea dezghetul... al naibii de dureros... Degetele erau strabatute de intzepaturi crunte, obrajorii parca luau foc... Dar nimic din toate astea nu conta. Mai vroiam o data. Si inca o data... Doar o data... Acum nu as mai fi in stare de asta... Sa inghet pana in adancul madularelor... Dar tot imi place... Sa ma plimb cand ninge, sa privesc de la geam, sa admir peisajul acesta plin de dinamism si bucurie... Intr-un mod mai batranesc as putea spune. Da. Am crescut... Nu mai e la fel... Si  ce e mai dureros e ca nici derdelusul nu mai e asa animat si arhiplin ca odinioara... Acum copiii stau la calculator si cauta poze cu Mosul si isi pun oameni de zapada la avatar... Nu ii mai fac ei...  

  • Ce urmeaza? Ceva asemanator... Si copilul din fiecare din noi isi va permite pentru 3 zile sa dea glas bucuriei...
  • Tu cum simti/astepti Craciunul?

sâmbătă, 22 noiembrie 2008

Tigara - dusmanul din mana ta

     Tinerii fumeaza. Multi. Chiar prea multi. Din cauza anturajului, frustrarilor, curiozitatii... etc. Si mai grav e ca ii afecteaza si pe altii... Pe fumatorii pasivi din cercul lor de exemplu. Isi distrug sanatatea, aspectul fizic etc. Si e pacat... Pentru ce? Pentru 43 de substante periculoase? Pe asta sa arunci banii si sanatatea? Ma rog. Asta conteaza mai putin. Asta seara am pus un pariu cu prietenul meu cel mai bun ca pana la sfarsitul lunii ianuarie 2009 pot sa determin psihologic o persoana sa se lase de fumat. Care s-a apucat de scurt timp. Si nu imi place sa pierd. Acum studiam ideile google... Discursuri despre cum e sa fii mai sanatos, fara riduri, odihnit, cu mai multi bani etc... doar renuntand la fumat. Nu va fi de ajuns. As aprecia niste sugestii... Rog deci putinele persoane care citesc blog-ul, ocazional sau frecvent, sa se alature unei cauze nobile si sa ofere idei. Multumesc anticipat.

joi, 20 noiembrie 2008

Un haos de arome si culori

Am citit un articol.

  • Si asa mi-am amintit de mirosul de iarna. Dar nu numai. Pana si caldura are un miros specific. Cand vii iarna de afara inghetat, in casa e foarte cald si ti se aburesc ochelarii, ti se dezgheata nasucul, si inauntru miroase a iarna, a acasa si a caldura... Afara miroase a iarna... Miroase a frig. Dar nu frigul din congelator... Fiecare are alt miros. Si simti cum se lipesc narile de frig (nici nu-ti trebuie Picatura), simti cum te inteapa piramida nasucului de frig si ochii lacrimeaza... Si portocalele au un miros. Pentru mine au mirosul Craciunului... Daca le mananc vara am sanse sa-l vad pe Mosul si nu pentru ca halucinez din cauza caldurii... Dar de obicei la Craciun toata lumea ofera si primeste si mananca sau vinde sau cumpara portocale... Mai e mirosul de brad. Care instantaneu imi aminteste de Craciun... Cel mai aiurea e ca il gasesti si la inmormantari... Sunt niste chestii total opuse... In fine... Oricum iarna predomina de mirosuri dulci. De vanilie, scortisoara, dulciuri, prajituri, lumanarele parfumate, betisoare parfumate, bomboane de pom, sampanie, glazuri si creme... O avalansa de arome si voie buna.
  • Apoi sunt culorile... De Craciun sunt multe culori. Sunt culorile din bradut. Globuri colorate, fundite, cadouri, pungi de cadouri, beculete la casute si pe stalpi, ambalaje de bomboane, cu sclipici, fara sclipici, hainute colorate, lumanarele, postere cu verde, rosu, auriu, bleumarin si galben, visiniu, portocaliu... Totul inspira caldura, sarbatoare...
  • Cea mai trista chestie dupa toate astea mi se pare lipsa zapezii. In curand o sa ajungem sa sarbatorim Craciunul in costum de baie ca in Australia. Parca daca nu e zapada nu simti ca se apropie Craciunul. Sau cel putin eu nu simt. Merg pe strada si vad beton pe jos. Nu vad zapada, nu e partea carosabila umeda sau inzapezita, nu se dau copiii pe gheata formata intr-o balta... Cand ma uit pe geam seara e ca si cand m-as uita pe geam vara. Nu vad alb totul, nu vad copii cu saniuta, chiote pe derdelus la miezul nopii, parinti care trag de copii sa vina la somn si ei promit: Inca o data. Doar una... 

Astept inca  fulgii mari la geam, florile de gheata la ferestre si spiritul iernii... un timp ce imi reaminteste de placerea copilariei.

La circ

Azi voi scrie despre circ. De circ la propriu. Si nu de circul zilnic din Romania. Din politica, tv etc...
La circ, in Targul Mosilor,
Pe gheata unui racitor,
Traia voios si zambitor
Un pinguin din Labrador.
"- Cum se numea?"
"-Apolodor."
"-Si ce facea?"
"-Canta la cor."

Deci nu era nici scamator,
Nici acrobat, nici dansator
Facea si el ce e mai usor:
Canta la cor.
Era tenor.
Grasut, curat, atragator
In fracul lui stralucitor
Asa era Apolodor.

Si intr-o zi, Apolodor,
Spre deznadejdea tuturor,
A spus asa: Mi-e dor! Mi-e dor...
De fratii mei din Labrador!
[...]
Camila Suzi, cea mai trista,
Plangea cu ochii in batista.
Ea ii fusese ca o mama,
Il invatase prima gama...
Cam atat imi amintesc exact din Cartile lui Apolodor, dar stiu ca erau grozave. Mi-au incantat copilaria. Si acum ca e si circul in oras m-a cuprins nostalgia. Si vreau sa merg la circ. Vreau sa vad acrobatele zburand pana la tavanul cortului si clovnii cu gurile pana la urechi. Si o sa-mi cumpar si un nasuc colorat. Imi amintesc de ultimul film din seria "Academia de politie". La Moscova. Cand tipul nu-mai-stiu-cum-il-cheama isi modifica numele in calculator, intai ca o gluma de hacker, apoi din greseala, si ajunge in misiune la Moscova, in locul altui cadet, seful de promotie. Si acolo intalneste o tipa de care se indragosteste evident. Din cauza lui, ea isi rateaza vacanta, caci el ii spune sefului ei ce buna e in meseria ei. Ea fiind translatorul americanilor. Si seful o tine pe tot parcursul misiunii americanesti. Rusoaica i-o plateste ducandu-l la circ si cerandu-le clovnilor sa-l ia pe el voluntar din public la o proba ce presupunea inaltime. El avea teama de inaltimi... Dar draguti asa amandoi... Oricum seria a fost reusita la vremea respectiva si poate concura cu multe comedii de azi. In fine. O sa merg la circ. Si va las cu Gellu Naum si Apolodor, sau cu Ada Milea care are niste piese foarte reusite pe tema, sa va reaminteasca de povesti si copilarie...

marți, 18 noiembrie 2008

Ai carte, ai parte, n-ai timp

  • Nu am mai citit. E groaznic. Inainte citeam mult. Poate nu foarte mult dar citeam. Acum... Nu ma recunosc. (Apropo de recunoastere un banc: O batrana de 85 de ani primeste instiintare de la Dumnezeu ca pentru credinta ei va trai inca 25 de ani. Batrana isi ia agoniseala de o viata si merge sa-si faca operatii estetice, se aranjeaza, vopseste etc. Cand sa iasa pe strada arata de 30 de ani. Barbatii o fluierau etc. O calca o masina. Ajunsa in cer: Pai cum Doamne...? N-ai promis Tu? El: Ba da. Dar cu atatea operatii cine te-a mai recunoscut?)
  • Prima mea lectura de amploare a fost prin clasa I sau a II-a. Nu retin exact. "2 ani de vacanta" de Jules Verne. Cu copii, despre si pentru copii. Foarte dragut. Apoi a urmat "Ocolul Pamantului in 80 de zile". Nu a fost la fel. "20000 de leghe sub mari" nici atat. Noroc cu filmul ca am aflat finalul. "Copiii capitanului Grant" am inceput-o de 5 ori si niciodata nu am terminat-o. Ma opream undeva cu o sticla si un mesaj. Ori nu erau ele atractive ori eu ramasesem la prima mea lectura cu gandul si in comparatie cu ea restul palea... Au urmat apoi altele. Prin clasa a 4a am citit "Ciresarii". Facusem un trend. Reeditam "Ciresarii" in viata mea. Personajele prindeau viata printre colegi. Citeau cu totii volumele. La scoala, acasa, pe sub banca... Se inchegase un grup chiar foarte dragut... Din el doar cu o persoana am ramas in relatii peste ani. El este prietenul meu G. (amintit in postul precedent). In schimb nu am citit "Harry Potter". Pentru ca urasc dependenta. Si ii vedeam pe toti dependenti de un personaj de carte... Daca tanti aia in Marea Britanie facea parte dintr-un grup terorist si vroia o distrugere mondiala? Ar fi fost foarte simplu sa-l omoare pe Harry de tot dupa ce s-a jucat cu mintile a milioane de oameni si ar fi produs depresii la nivel mondial. Mii de copii dezamagiti si afectati pe viata.
  • Cand am inceput cursul de japoneza, atractia spre culturile orientale m-a determinat sa citesc colectia lui James Clavell. Care m-a impresionat extrem de mult. O recomand oricui. Pare scrisa asa pentru toti si toate.
  • Au urmat romanele lipsite de substanta, citite doar pentru ca foloseau un vocabular contemporan. Asta ma refer la cele in engleza pe care le citeam anul trecut ca exercitiu pentru Cambridge Exam. Acum citesc ce prind in franceza. Pentru Delf. 
  • Imi doresc sa am parte din nou de verile linistite, petrecute in gradina bunicilor, la umbra unui mar, in hamacul meu galben, cu o carte in mana din placere, nu pentru examene sau pentru scoala, recitind "Mandrie si Prejudecata" si visand la un domn Darcy acolo undeva, waiting for me...

luni, 17 noiembrie 2008

Entalpia vietii

     Ce am zis ca trebuie facut cand n-ai chef de munca/invatat? Scrii pe blog. Acum ar trebui sa invat la chimie. Cu entalpia de formare a unor substante. Entalpia unor reactii... Dar ca sa nu scriu total pe langa subiect o sa povestesc despre entalpia vietii. (Entalpia de reactie reprezinta caldura schimbata de sistem cu mediul la presiune constanta). In viata avem parte de reactii endoterme, cand primim caldura sufleteasca si prietenia celorlalti dar si de reactii exoterme... cand oferim si nu primim nimic. Prietenul meu cel mai bun (dupa tata desigur) sustine ca in viata nu primesti mai niciodata atat cat ai oferit unei persoane, dar ca niciodata sa nu te astepti la asta. Deci practic unele relatii sunt menite a ramane exoterme, dar ele nu trebuie contorizate. 

     Ar mai fi ceva... Relatiile in care si oferi si primesti cum se cheama? Am uitat sa-l intreb. Eu zic ca se cheama prietenie pentru doi. Prietenii stiu de ce...

     La rubrica "Anunturi". Sambata am fost la Bucuresti. Pentru cei care nu stiu, la Teatrul National de Opereta "Ion Dacian" situat in spate la Intercontinental (ma rog undeva pe acolo ca hotelul ala nu prea are decat 3 fetze fara spate), pana in 31 ianuarie 2009 se gaseste o expozitie cu miniaturalele inventiilor lui Da Vinci. Cat timp ea poposeste in tzara noastra merita vizitata. Pentru 20 lei, respectiv 10 cu reducere, se pot observa parasuta, tancul, elicopterul, scripetii, colacul de salvare, aparat de forat, bicicleta, reflectorul, schimbatorul de viteze etc... Toate inventate de Da Vinci, forme primitive foarte apropiate de cele de astazi. 

     Ps: O poza superba ce oglindeste starea de spirit 'entalpica'. 

     

joi, 13 noiembrie 2008

Cand n-ai chef...

     Cand ai chef de munca te asezi intr-un colt si astepti sa-ti treaca. Dar cand n-ai? Maine am test la geografie si cheful intarzie sa apara. Am amanat testul asta cat s-a putut si saptamana trecuta proful, un tip foarte simpatic de altfel, care ne canta "De-as avea patru dromadere...", a spus: " Saptamana viitoare, ploua, ninge, greva, greva in Somalia sau cutremur in Romania eu tot va dau testul." In mod paradoxal aseara si-a rupt piciorul. Noi, chipurile grijulii de fel, sa-l sunam sa-l intrebam de sanatate. Poate sa-l intrebam daca doreste portocale, banane, ce mai duc romanii in vizita la spital... Omul a intuit insa intentiile noastre si a raspuns prompt: "Maine vin si va dau test." Dar cheful tot nu vine... Deci cand n-ai chef de munca, scrie pe blog.

 

Un timp al fericirii

 Ce este fericirea? Am cautat si eu pe google si parca nu am gasit totusi raspuns...
           Din ce imi aminteam:
  1. "Fericirea nu este lucru usor, e dificil s-o gasim in noi, si imposibil s-o gasim aiurea." (Chamfort)
  2. "Prima conditie pentru a nu fi nefericit este sa n-ai timp sa te gandesti la nefericire." ( Bernard Shaw)
  3. "Fericirea nu-i un fel de a trai. E o sansa pe care o intalnesti o data in viata. Tine-o bine in mana si strange degetele, ca sa nu-ti scape. Daca deschizi palma, minunea isi va lua zborul." ("Torente" - Marie Anne Desmarest)
  4. "Fericit ca sunt... Ca sunt ce? Ca sunt, pur si simplu."                      
Si totusi ce e fericirea? Pentru mine este un lucru marunt... Este atunci cand sunt cu ai mei si ma simt in siguranta, ma simt acasa, ma simt iubita si as sta asa mereu. E atunci cand vorbesc cu un prieten foarte bun la telefon ore intregi despre nimicuri, dar stiu ca e o persoana careia ii pasa de mine acolo undeva, care ma face sa rad cand sunt trista si care m-ar sustine oricand. E atunci cand fac o activitate cu clasa si vad ca poate exista si unitate si solidaritate si e chiar touching. E atunci cand gratie minutelor rds rad momente in sir cu prietena mea S. E atunci cand bunica imi multumeste ca i-am cumparat si ei betisoare parfumate (s-a molipsit de la mine si sunt de nedespartit). E atunci cand ma uit pe geamul scolii si vad centrul vechi si sunt fericita ca sunt acolo. E atunci cand trec pe sub castanii seculari pe sub care au pasit si mama si tata si bunicul si unchiul la vremea lor de sagunisti. E atunci cand... si mereu.
Pentru tine cand este?

miercuri, 12 noiembrie 2008

Invingatorilor li se dau (flori) calculatoare...

  • Da. O clasa de liceu terminala. Dupa mediile de admitere cea mai buna din judet. Cu un dirig pe masura. Teoretic. Care ne-a invatat ca numai notele conteaza. Ca nu are importanta stiinta si ce ai in cap, nu conteaza principii si valori, ci doar notele. Niste cifre pe o foaie. Asa s-a facut ca 3 ani ne-am sapat la propriu si la figurat 28 de persoane pentru note. Nu pentru ca ne pasa, nu pentru ca vrem, nu pentru ca ne cearta parintii. Ci pentru ca sa nu urle dirigintele la ora de dirigentie. Astfel, cu o medie anuala de 9,5 pe clasa, am fost considerati cei mai buni. Dupa cum spuneam o tampenie. La olimpiade stam mai prost ca restul claselor, o dovada a faptului ca in afara de medii nu avem nimic special. Nici macar nu ne-am permis asa cate un chiul de liceean. In masa nici pomeneala. De vreo 3 ori in 3 ani a iesit si scandal... In total vreo 5 absente in masa fara acordul nimanui. Scutiri? Verificate sa fie reale, nescanate, adeverinte de la medic originale, whatever.
  • Si dupa toate astea, ministerul a decis sa ne premieze. Dotand liceul cu al 6lea laborator de informatica, a zis sa nu il lase publicului larg, ci celor mai buni. Pentru un invatamant computerizat la nivel occidental. Lectie pe calc. Pc-ul si copilul. Toate ca toate dar ce a presupus asta? Mutarea intr-o noua clasa. Friguroasa. Nu merg caloriferele. Nimeni nu pricepe asta si daca obiectam suntem nerecunoscatori. Mutarea in banci. Ca nu mai sunt banci individuale. Astfel ne-am certat ca la usa cortului pentru banci. Multumim lui Tariceanu si dirigului care nu a luat masurile cuvenite. Dar culmea: prizele nu merg. Mai pe romaneste spus ciu-ciu calculatoare. Ca in bancul ala cu nebunii la ospiciu. Ce ati facut azi? Am inotat. Si ne-a zis instructorul ca daca suntem cuminti maine ne pune si apa in piscina. Adica merg calculatoarele. Daca bagi un singur calculator in priza. Mai multe pa. Ca sa nu mai zic ca sunt 26 calculatoare si noi 28. Multumim din nou cretinilor alora pentru ca stiu sa numere macar pana la 26. De 20 de ani Romania e condusa de niste idioti ce se cred binefacatorii patriei. Macar 6 ani de acum incolo avem certitudinea ca va fi tot asa de 'bine'. Pentru ca macar atat pot si ei numara... cat sa mai fure adica 'telea.
  • Si cireasa de pe tort? Calculatoarele au windows vista versiune romana ca niste nationalisti ce suntem. Dar ce pacat. Prost instalat. Ca de. Ne-a mancat curiozitatea. Am vrut sa stim de ce ne-au frecat si am deschis mirificele masinarii... Please reinstall... lalala. Please install a new minister. This version is corrupt(ed).

marți, 11 noiembrie 2008

Epoca de Aur

           
 "E o expresie pe care o intalnim in limbile tuturor popoarelor si are sens de epoca fericita, de belsug, glorie, pace; iar daca ne referim la istoria artelor sau a stiintei, inseamna o epoca de mare inflorire si stralucire. Ea a fost folosita pentru prima oara de poetul grec Hesiod care a trait in secolul al VIII-lea i.e.n. Se afla in poemul lui 'Munci si zile', in care imparte istoria lumii in 5 epoci sau varste, dintre care prima "epoca de aur", epoca patriarhala, de sub semnul lui Saturn, era aceea cand oamenii traiau ca "zeii, fara a munci si a suferi." Tema a fost mai tarziu reluata de Ovidiu in "Metamorfozele" si rand pe rand, de alti poeti. Scriitoarea franceza Lezay-Marnesia, din sec XVIII, spunea ca "Epoca de aur era tocmai aceea cand nu domnea aurul.""

            Eu sunt o persoana fericita. Sunt o persoana multumita cu ceea ce are, trebuie sa recunosc deloc putin si as fi fericita daca pentru restul vietii as avea ce am acum. Am o familie grozava, nu este mare, dar este unita. Si toate intamplarile alea care le vedem in filme in familiile fericite: reuniuni de sarbatori, vacante impreuna, surprize la diverse ocazii, spiritul de echipa si eterna solidaritate sunt prezente zi de zi. Si e atat de bine sa fii lipsit de griji, sa fii in armonie cu toata lumea si seara sa te intinzi recunoscator in pat si sa ai impresia ca te afli intr-un pat regesc, cu baldachin si matasuri scumpe, in care adormi cu zambetul pe buze, avand senzatia ca ai totul. Culmea e ca nu stiu cate din VIP-urile de astazi, 'regii' diverselor domenii, pot spune asta din patul lor cu cristale Swarovski. Nu stiu cati apreciaza ceea ce au sau la culcare se pot compara cu mine prin ceea ce simt. Eu ma simt ca personajele alea din filme, unde e totul roz si fericit. Si ma simt tare bogata. Si norocoasa si fericita.
           Uneori totusi ma gandesc cum ar fi viata mea in locul unei tinere de acceasi varsta, care are in cont cateva milioane de euro. Ma gandesc ca toata ziua si-o petrece prin centre de infrumusetare, mall-uri, si cand vine acasa desface toate pachetele si se asaza in fata plasmei cat timp menajera aseaza hainele in dressing room, apoi spre seara apuca sa alerge sa-si sarute parintii de bun venit, sa le zica ca si-a cam golit cardul, pentru ca apoi sa iasa in vreun bar scump si la moda cu prietenii sau sa dea o petrecere la piscina. Nu stiu daca asa fac toate sau macar vre-unele dar asa imi imaginez eu. Si apoi ma gandesc ca eu daca as fi in locul ei as face cam tot ce fac acuma, si as fi o persoana obisnuita doar cu ceva mai multi bani. Apoi ma gandesc din nou si cred ca ma insel. Cred ca as fi ca ea. Pentru ca as fi vrajita de lumea ei, m-as schimba involuntar si nici macar nu m-as mai putea considera bogata, multumita si recunoscatoare. In nici un fel. Dar pentru asta am si eu zile, in care imi permit extravagante, din amuzament sau ca sa ma simt Pretty Woman. Cand merg la 'shopping' si cumpar mai mult de 3 articole si apoi cu pungile cu inscriptia magazinelor 'walk down the street'... Sau merg la manichiura la salon si imi rasfat cuticulele cu tratament profesionist. Ori stau cu o masca pe fata si imi inchipui ca sunt la salon. Insa ma bucur ca la sfarsit de zi iau cina mereu in familie, povestind de toate nimicurile de peste zi, apoi imi iau laptopul si ma asez in 'patul cu baldachin' pentru a mai povesti cu prietenii si a mai organiza cate o iesire. Pentru mine epoca de aur e acum si sper sa fie mereu.
            
        

luni, 10 noiembrie 2008

Clipele sunt pretioase.

  • Am 18 ani. O sa mai traiesc maxim maximorum inca 18x5 ani. Asta daca beau ceva potiuni. Si cand ma gandesc ce repede s-au scurs. Ce repede vor trece. Mi-e teama ca nu voi apuca sa fac mare lucru si ca voi ajunge la final sa ma uit in urma si sa simt o strangere de inima si un ghem in stomac vazand cate am facut si cate puteam sa fac.
  • Pe vremuri abia asteptam sfarsitul de saptamana. Il planificam. Mergeam la scoala si dupa fiecare lucrare sau ora eram cu 60 de minute mai aproape. Mai aproape de somn de voie, un roman favorit, sims la nesfarsit, iesiri cu parintii sau colegii etc. Am ajuns la liceu si cercul de cunostinte s-a largit. Nu mai erau doar colegii de scoala si de la scoala de limbi straine. Acum erau cei de liceu, cei de la Cercetasi, de la cursul de Japoneza, cei de la activitatile de voluntariat, de peste tot. Si tot mai multe iesiri, tot mai multe activitati.
  • Acum nu mai astept week-end-ul. Pentru ca vine foarte repede si trece la fel. Pentru ca trebuie sa ma impart si nu stiu unde mai repede. Pentru ca nu il mai planific eu. Se aglomereaza multe evenimente si trebuie sa renunt la unele sau la altele. Pentru ca am citit un pps pe net cum ca toata viata asteptam. Sa terminam scoala, sa creasca prichindeii, sa ne pensionam, sa ne luam masina, casa, sa mergem in vacanta, sa avem nepoti etc. Dar ce tot asteptam? Credem ca vom avea vreodata mai mult timp? Din contra. Si frumusetea calatoriei prin viata nu consta in scopul si finalul ei, ci in calatoria insasi. Deci nu mai astept. Nu am asteptat nici Noaptea Devoratorilor de Publicitate, unde in deschidere trupa Deko a facut sa rada mii de persoane: de ce ne luam hartie igienica cu aroma delicata de musetel? Conteaza? Face cineva diferenta intre aroma delicata si aroma normala? Sau nu cumva sa mirosim prea tare a musetel. Sa nu parem tzarani. Ia uite, vine ala cu campul de musetel dupa el! Sau cum fetele isi cumpara creme. De dimineata, de pranz, de seara, de zi, de noapte, de perioada dintre dupa amiaza si seara cand nu stii exact ce e dar nu cumva sa nu ai crema. In plus toate cremele sunt hidratante. Si intreaba serios comicul: Dar ce? Voi pierdeti apa pe undeva? Barbatii nu au nevoie de crema hidratanta? De ce nici un produs de-al lor nu e hidratant? De ce? Pentru ca ei beau bere... Etc. Nu am asteptat nici lansarea James Bond Quantum of Solace. S-a dus mitul James Bond. Nu mai e replica "My name is Bond. James Bond." Dezamagire profunda. Si cate si mai cate. Dar nu mai am timp sa scriu. Mai sunt si altele de facut. Viata e scurta.

duminică, 9 noiembrie 2008

Euforia Wenty is gone

  • Eram atat de incantata de blog, parca as fi fost un copil mic cand primeste o jucarie noua si in urmatoarele zile nu se mai desparte de ea. Dupa ce euforia a trecut nu am mai scris la fel de des.
  • Pe langa euforia produsa de blog, mai exista pentru mine euforia denumita sugestiv Wenty. Wenty este faimosul Michael Scofield din Prison Break. Eu in general ocolesc lucrurile care creeaza dependenta. Din principiu si pentru sanatate (Evitati excesul etc.). Dar cu PB a fost altceva. Vedeam colegii mei venind la scoala cu ochii nedormiti, suparati si trishti, spunand: La 5 azi noapte inca nu l-am gasit pe net... Era febra sezonului 3. Daca atunci cand ajunsese pe la noi valul PB, sezoanele 1 si 2 se incheiasera de mult, sezonul 3 era inca dat cu portia saptamanal... Colega mea S. se ruga de mine sa ma uit, gasind argumente pro de genul: este cu un inginer arhitect (santaj sentimental - eu visandu-ma un viitor arhitect la vremea aceea - apropo mi-a trecut si euforia aia), e atat de frumos tipul asta, are niste manute ca de papusa (santaj sentimental - citisem undeva ca mainile sunt considerate de psihologi cele mai expresive dupa ochi. De atunci manutele au valoare simbolica, sunt la fel de sugestive ca numele folosite de Caragiale, si parca ajuta mai repede la catalogarea oamenilor). Cand ajunsese la partea cu Cotidianul si PB pe DVD, am inteles ca se difuza si pe ProTv, cunosteam totul despre serial fara a sti macar cum arata actorii... Stiam chiar ca Wentworth declarase intr-un interviu ca e gay ( sau cumva se lansase zvonul asta) .. fetele nu puteau accepta asa ceva si pe loc au intors-o in favoarea lor: se facea ca Wenty, acaparat de atata popularitate, dorea sa mai stavileasca reprezentantele sexului frumos lansand un astfel de zvon. De parca Wenty nu avea altceva mai bun de facut acolo la Chicago decat sa zica: Eu sunt Mesterul Manole, zidesc si construiesc, eu nu sunt gay, dar voua asa va spun ca sa nu mai sara pirandele pe mine, oricum eu am atatea ca pot face un harem sau pot zidi una la fiecare temelie de casa ce o construiesc. Si ajunsesem sa il detest pe Wenty pentru ca era pretutindeni si perfect. Decisesem sa nu ma uit niciodata la Wenty, ca si asa facea destui bani, nu vroiam sa-i sporesc averea dusmanului. Pana cand, intr-o zi a venit mama acasa imbrobodita de o colega, injectata ireversibil cu virusul Wenty. In mana avea DVD-urile fatale. Ma uitam cu spaima la ele, lucrul de care ma temusem atat de rau era in propria mea casa acum si nu mai era nimic de facut. O poseda si pe mama. Am inceput sa ne uitam, eu numai de dragul ei, dar ne-am tot uitat. A 2a zi eu aveam teza dar nu a contat. La teza la mate aveam un singur gand: sa ajung acasa sa ma uit la PB. Urmatoarea zi mama trebuia sa faca pregatirile pentru reuniunea de clasa dupa 25 de ani. Iși luase si zi libera dar nu ne-am lasat pana nu am terminat cu Wenty. Obsesia cu Wenty a mers pana la a cumpara Persuasiune de Jane Austen ca sa aflu de unde l-au *denumit* asa parintii. Apoi am asteptat cu nerabdare sezonul 4. Si euforia s-a dus. Totul acum e comercial, asa lungit ca sa fie. Daca terminau dupa sezonul 1 si 2 probabil chiar ramanea in istorie ca unul dintre cele mai bune seriale. Dar ei s-au lungit ca doar de... banul conteaza si cand mai prind ei asa audienta... Si l-au distrus... Ca pe orice lucru special...

duminică, 12 octombrie 2008

O lume a cabotinilor

     Citea mama un roman al Rodicai Ojog Brasoveanu. Care? Nu stiu... Femeia aia a scris multe si mama le adora pe toate. Si a intalnit mama un termen. "Cabotin". Ma intreaba ce inseamna. Evident ca nu tinea mortis sa stiu ce inseamna ci sa ma duc pentru ea la Dex sa caut. Asociat cu "botine" in capul meu, i-am raspuns prompt "ceva de incaltat". Contextul in carte o fi fost destul de amuzant si cu sensul de botine capata un plus de umor. Dar iata ce inseamna.
     Chipurile e un termen folosit in Franta in trecut. Eu zic ca e mai de actualitate ca oricand... Toata lumea e o scena, vorba lui Shakespeare, si din pacate joaca prea multi cabotini pe ea...



sâmbătă, 11 octombrie 2008

Independenta

     Butonam pe la tv. Intamplator am dat de stirile de pe Realitatea Brasov... Mama a remarcat ce frumoasa e prezentatoarea desi are trasaturi destul de pronuntate ca dimensiuni. In timp ce, Paula Paduraru, sper sa nu gresesc, prezenta stirile, apare un reportaj transmis de un reporter de pe teren... Ce sa vezi? Are Paula o sora geamana la stiri sau e tot ea? Ea e... Urca Postavarul... Sus la cabana e filmata cu hanoracul dat jos. Sa para alta? Apoi in studio iar Paula... Paula e pe teren, Paula e in studio, probabil Paula si filmeaza... Nu mai au personal la Realitatea Tv Brasov? Sau Paula e doar fata desteapta si a invatat ca secretul reusitei consta in a fi independent? Sa nu te bazezi pe nimeni ca sa nu ai surprize?


     Update: Paula a transmis si pentru stirile nationale de seara la Realitatea Tv. Clar. Paula is everywhere.

vineri, 10 octombrie 2008

Miros de dovleac, scortisoara si mere coapte

      In general nu promovez sarbatorile straine. De ce? Pentru ca avem si noi destule si chiar mai dragute, dar noi trebuie sa luam si Valentine's si Halloween ca e trendy si tre' sa avem ocupatie... Dar astazi chiar am simtit nevoia de Halloween... De fapt mi-am inchipuit asa o cabana departe de civilizatie, cu cativa prieteni speciali, cu miros de fum si frunze uscate, cu miros de dovleac si mere coapte la cuptor, cu lumanarele arzand si bete de scortisoara parfumand atmosfera calda si plina de buna voie... Poate si niste costumatii haioase, dar nu din alea care se poarta si sperie copiii noaptea, incat incepi sa te intrebi daca e sarbatoare sau festival tenebros. Am discutat cu cateva persoane sa organizam ceva... Poate in final iese, poate nu... Nimic nu ma mai mira... Azi am invatat pentru a mia oara ca te poti astepta la orice de la oricine...

luni, 6 octombrie 2008

O lume nebuna nebuna

     Lumea asta e tot mai haotica si aud chestii tot mai ticnite pe zi ce trece... Majoritatea ma amuza dar unele au si o esenta dureroasa si chiar si amuzante tot nu ar trebui sa fie pomenite. De pilda, asta seara la Realitatea Brasov un nene medic ne-a vorbit despre ata aia dintre viata si moarte, care nesterilizata si chinezeasca fiind a ucis o femeie si a pus in pericol alte sute de romani. Si ne povesteste nenea cum nu se poate sti exact ce si cum, ca la o operatie se folosesc mai multe tipuri de ate, din mai multe suluri etc... Bine domne' dar ce e asa greu? N-or fi asa multe ca doar nu tzesetzi covoare la o operatie de apendicita.  
     Apoi vine proful meu de religie cu una buna... Chipurile n-ar trebui sa ii plangem pe cei dragi care trec in lumea de dincolo... Sa fim ca si dacii... Daca putem chiar sa radem in timp ce ii aruncam in sulite ca sa ii iubeasca Zalmolxis. De ce? Pentru ca pentru ei e mai bine... Ajung la Dumnezeu. Atunci care e ideea? Sa murim mai repede? Cica nu. Trebuie sa asteptam sa ne coacem pentru lumea de dincolo. Cat? intreb eu... De puii la rotisor cam stiu cat trebuie sa se coaca dar noi...? Un bebe care moare la nastere e mai copt decat un nene de opzeci'? Raspunsul vine prompt: Unii se coc intr-o clipa cat altii in 10... Bine bine... Discutia deviaza si ajungem habar n-am cum la decizii... Tot maestrul in spiritualitate ne explica cum luam decizii inca de cand suntem creati. Asta-i buna... Chipurile celula aia minuscula rezultata din impreunarea ovul-spermatozoid ia decizii... Oare ce decizii ia? Sa stau pe dreapta sau pe stanga? Sa inot azi la Aqua Park sau la Aqua Magic? Si eu, mai in gluma mai in serios: Va pomeniti acum ca bebele ala care se naste mort e sinucigas... A decis sa-si ia viata si s-a spanzurat cu cordonul ombilical... M-a aprobat in totalitate...
     Si alta foarte draguta... Un coleg de-al mamei... Asta e doar foarte amuzanta. A venit din strainatate de unde si-a cumparat o lanterna in forma de arma. Arma=pistol... sa nu va inchipuiti sabia samuraiului Toranga. Si la aeroport trece obiectul pe la scanare si repede omul este luat cu asalt... Potential terorist. Omul nu stia limba tarii. Explica-le la ce foloseste. Nu putea sa o aprinda caci nu era lasat... Putea sa traga si sa nimereasca pe careva la urma urmei... In final limba gimnastica s-a dovedit a fi utila din nou. Daca nu, l-am fi vazut la CNN... Romanian Terrorist arrested by the airport's security. Breaking News. 
     Cam atat... Ce? Nu e suficient?

luni, 29 septembrie 2008

Alias: retard declarat.

     Ma uitam pe vremuri la Alias... Ocazional. Cand il prindeam pe Axn. Un episod mi-a starnit saptamana trecuta pofta de Alias portie completa. Si am degustat primele 2 sezoane cu entuziasm, ajungand acum la al 3lea, primul episod. (Cel care mi-a deschis apetitul). Sydney se scoala intr-o buna sau mai bine zis naspa zi, descoperind ca a fost declarata moarta in urma cu 2 ani, din care nu isi aminteste nimic. In cei 2 ani, iubitul ei s-a casatorit, tatal ei a ajuns la inchisoare, prietenul ei cel mai bun e intr-un program de protectia martorilor, prietena ei e moarta, casa ei a ars si are si dovada ca in cei 2 ani a comis crime cu sange rece despre care nu isi aminteste nimic. Toate ca toate dar partea cu iubitul mi se pare cumplita. Ce ar fi trebuit el sa faca? Ce sa faca ea acum? Ce sa faca el acum? Ce sa faca sotia lui acum? Toti sufera si nimeni nu e de vina. Si atunci ma gandesc ca desi de multe ori dimineata, cand ma trezesc si vreau sa cred ca e sambata nu zi de scoala, ca brusc s-a intamplat ceva si nu voi mai auzi de integrale la ora de mate, ca toti insensibilii din jurul meu au disparut si cand voi ajunge in sala de clasa nu imi va mai ocupa nimeni banca intr-o competitie hidoasa a clasei noastre, imi dau seama ca imi place totul asa cum e si nu vreau sa schimb nimic... Imi place sa ma scol dimineata si sa stiu ce e in jurul meu. Sa nu am surprize de genu' si sa nu mai fac diferenta intre realitate si vis. Imi place viata mea. Imi place si cel care imi zambeste dimineata, si colegul meu care de altfel ma uraste dar pana si beat stie sa ma tina la respect ("cu tot respectul, iti spun ca..."), imi plac si oamenii de pe strada, desi grabiti si adanciti in grijiile zilnice nu-si fac timp sa ma remarce, imi plac si frunzele in copac adiind, imi plac si frunzele acoperite de noroi pe trotuar, imi plac si copiii linistiti care zambesc smechereste, inteligent sau complice, si copiii care urla in magazine si ma calca in autobuz, imi plac pana si soferii de taxi care ma injura ca trebuie sa opreasca pentru mine la trecerea de pietoni, imi plac si tipele la volan care ma stropesc pe pantofii mei cei noi... Imi plac toti si toate pentru ca sunt parte din viata mea... Sunt dovada ca traiesc...
      Dar ar fi unii care ar trebui luati de verzisori pentru a li se implanta niste cipuri sa inteleaga si ei ceva. Ceva care pe mine si pe altii cunoscuti mie ne face cu nervii... Cand esti pe messenger esti pe messenger pentru ca vrei. Nu te obliga nimeni... Nu vrei stai invisible sau faci sign out... Oameni buni, nu mai puneti statusuri cretine de genu' "Sunt suparat. DND". "Nu vorbesc cu nimeni. DNFD." Nu impresioneaza pe nimeni si este doar un mod nereusit de a atrage atentia... Daca nu vorbesti cu nimeni ce mai cauti pe mess? Daca esti suparat si nu vrei sa fii deranjat ce mai stai pe mess? Ce mai zici asta? Echivaleaza doar cu: "Na uite ca am mess. Sunt la moda... Dar tot nu vreau sa vorbesc... Dar sa stii tu ca am. Sunt retard declarat."

joi, 25 septembrie 2008

Dar de ce?

     Oamenii sunt curiosi. Oamenii vor sa stie. Oamenii vor sa stie totul. Oamenii vor sa stie cum, cand, unde, cu cine, cu ce, de ce... Cel mai aiurea mi se pare cand le ceri ceva lipsit de importanta, de pilda un pix, si ei intreaba 'la ce iti trebuie?'. E ca in bancul ala cu un poet care are un moment de inspiratie cere un pix si primeste o intrebare: "pentru ce?". Evident isi pierde sirul ideilor.
     E o boala sa stie... Ii roade asta... E ca o mancarime de care nu pot scapa... Si si cand dau impresia ca nu le pasa, majoritatea tot ar vrea sa stie... Sa stie cu cine ai vorbit la telefon, cu cine te intalnesti diseara... Parca ar fi de la Serviciile Secrete. Bine totusi ca nu imi planteaza microfoane, nu ma urmaresc pe strada si nu imi hacker-esc calc-ul. Sau mai stii? 
     Oricum astazi am reusit pana la urma sa pun in aplicare formula magica invatata dintr-un pps de pe net. Pana acum ori evitam, ori faceam misto de ei pana renuntau sa mai fie curiosi, ori le spuneam partial adevarul astora mai bagaciosi care ar vrea sa stie si ce zice musca in borcanul cu zahar. Azi am raspuns prima data controland reflexul pavlovian de a zice ce ziceam de obicei si am zambit intreband: "De ce vrei sa stii?".

sâmbătă, 20 septembrie 2008

Ctrl + F

     Sunt ani buni de cand am avut calculator personal si ani buni de cand am avut acces la internet acasa. Sa fie vreo 10. Si de atunci au intrat in cotidian... Si nu e tocmai un lucru pozitiv daca ne gandim la faptul ca avem relatii virtuale (not face to face), suntem mai sedentari, traim in lumi virtuale si suntem dependenti de acestea. Dar ce mi se pare cea mai aiurea astazi este senzatia pe care o am uneori cand stiu ca am citit un articol intr-o revista sau un paragraf intr-o carte si vreau sa-l regasesc... Memoria vizuala imi spune ca e pe partea dreapta a unei pagini, in coltul de sus. Si rasfoiesc zicand "E pe aici pe undeva". In momentul ala as vrea sa dau Ctrl+F si sa gasesc ce caut... Sau cand caut cu disperare un obiect prin zecile de buzunare ale gentii si stiu ca e pe acolo si mai ales stiu ca un Ctrl+F m-ar ajuta in lumea virtuala... Sau cand vibreaza mobilul pe undeva si nu stiu de unde se aude sunetul ala zbarnaind... Si stiu ca trebuie sa il gasesc repede si ma straduiesc si timpul ma preseaza... Si nu gasesc tastatura... E ca intr-unul din cosmarurile alea in care tot alergi inspre ceva si nu mai ajungi...

joi, 18 septembrie 2008

Exercitiu de plictiseala

               Daca ma plictisesc vreodata stand la o coada de exemplu, ma uit in gol si incerc sa ma gandesc la ceva... Mii de ganduri mi se invalmasesc. Iata cateva dintre ele...
  •      Eram la Inviere... Asteptam cu emotie iesirea preotului din Biserica cand in linistea formata aud deodata un glas meditativ: 'Gata. A trecut si Pastele. Vine Craciunul si s-a mai dus un an...' Ei bine imi venea sa rad... Dar iata ca a trecut foarte repede timpul si azi maine e Craciunul. Abia am apucat sa ma bucur de O dimineata de septembrie...
  •      Fraza simpatica de pe net: Fluierul piciorului este un dispozitiv de gasire a mobilei pe intuneric.
  •      O profa pe care o am ocazional la info lab, care se urca pe scaun sa scrie la tabla, se cocoatza pe masa sa deschida ea si numai ea geamul ca noi distrugem jaluzelele, care vine imbracata de munte si cu shiurile in spate, care poarta fes de spiridus la aproape 40 de ani si care circula cu un ghiozdan imens zilnic de zici ca isi aduce unitatea centrala de acasa in spate... Ce-i cu ea? Ca lipseste verbul principalei. Ei bine: exista...
  •       "Imi vine sa desfac aerul, sa rup muntii, sa unesc oceanele, sa calc in picioare toate barierele lumii, sa-mi fac carare pana la ceruri, pana dincolo de ele, si sa strig: "Nu pleca!".(Nicu Alifantis)
  •        Eram in clasa a 10, era ultima ora din semestru si aveam nevoie de un 10 pentru media 10 la geografie. Nu m-am trezit la timp, am ajuns la ora luand taxiul, cu 5 min inainte de sunare, hotarata sa iau 10-le binemeritat... Am intrat in clasa cerandu-mi scuze. Reactia profului: Domnisoara, EU imi cer scuze ca am venit asa devreme!... Ne daduse la toti un 10 pe activitate...
  •      Nu subestima destinul. O domnisoara studenta la medicina ajunge la un ghiseu cu 10 min inainte de inchidere. Functionarul: Imi pare rau. Prea tarziu. Domnisoara: Poftim? Nu ma serviti? El: NU. Ea: Mai sunt 10 min. El: SI? Ea: Nu ajungi dumneata vreodata la mana mea? (2 saptamani mai tarziu el era internat si domnisoara facea practica in salonul sau).
  •     Esti pervers de mic? : 3 copii la maternitate. 2 fetite. 1 baiat. Baiatul: Voi fetite. Eu baiat. Stiti ce fac baietii cu fetitele? Fetitele: Noi nu stim. Prea mici. Dar tu de unde stii ca esti baiat? Baiatul: (ridicand patura) : TATAM am ciorapei albastri.

miercuri, 17 septembrie 2008

Cand o sa ma fac baiat...

     Cand o sa ma fac baiat o sa am suficient curaj si caracter sa iau apararea unei fete care mi se pare ca merita (chiar daca asta inseamna sa-mi risc reputatia in fata 'prietenilor'). Cand o sa ma fac baiat nu o sa mai imi aleg iubita in functie de dimensiunile corporale (si daca e prea slaba, nu o voi studia pe maica-sa pentru a sti la ce sa ma astept). Cand o sa fiu baiat o sa gandesc cu creierul in orice situatie si o sa-mi sustin punctul de vedere chiar bruiat fiind de balonasele unei pitzipoance fara creier sau fara principii. Cand o sa fiu baiat o sa fiu manierat chiar daca asta nu e trendy.

     Ce prostii vorbesc?
     Cand o sa ma fac baiat o sa fiu baiat. Adica o sa beau bere pana fac burta, uitandu-ma pe GSP TV. Cand o sa fiu baiat o sa fac un idol din Nicoleta Luciu. Cand o sa fiu baiat imi iau masina si dupa ce beau prea multa bere o pun pe pilot automat (nevasta) pe care apoi o dojenesc ca stie sa conduca ca o muiere. Cand o sa fiu baiat o sa fiu baiat de cartier, baiat de baiat... Cand o sa fiu baiat o sa tratez femeile ca pe sosete. Cand ma fac baiat o sa-mi dau tricoul jos oriunde oricand. Cand ma fac baiat pot adauga multe injuraturi in vocabular, chiar una care in momentul de fata, anatomic, e ilogica. Cand o sa fiu baiat o sa vad cum unele obtin ce vor prin favoruri de orice fel si o sa ma intreb de ce nu m-a facut mama fata.

     Celor care nu se regasesc aici le cer scuze... Cunosc si eu exceptii incepand cu tata (mai putin cu GSP). Dar astazi am intalnit prea multe specimene care se incadreaza... Nu e ceva anormal in Romania dar azi au fost mai multe ca niciodata si pe langa zahar, sare, exces si grasimi, si mitocanii si misoginii dauneaza grav sanatatii...

Citatul zilei

     De acum o sa adaug si cate un citat care mi-a placut sau m-a influentat in vreun fel. Cel de azi e din "Al cincelea as" de Rodica Ojog Brasoveanu. Stilul ei umoristic inconfundabil. Mama o citeste acum. Trebuie sa o 'fur' si eu un pic.

  • "Am 30 de ani, iubesc o femeie, vreau sa ma insor dracului si ma las tiranizat ca un liceean de 2 ciori batrane, pentru ca nu s-a gasit in toata familia voastra un singur individ cu bun simt sa le vare la balamuc."

marți, 16 septembrie 2008

Despre pereti

     Peretele este foarte neindreptatit. Este asezat acolo unde vor altii, care se cred superiori, pe criteriul: In fond e doar un perete. Dar peretii stiu multe... Sunt martorii atator evenimente si secrete, au mai multe cunostinte decat Iri, uneori de la Stefan cel Mare pana la Nicoleta Luciu. Peretii sunt fericiti. Ei se adapteaza si nu se revolta pentru nimic... Unii se mai revolta si se darama... Un sfasaietor act sinucigas, un kamikaze razbunator. Sunt cei mai buni psihologi caci au urechi si stiu sa asculte pe toti oamenii fara a-i judeca. Dar peretii se bucura. Se bucura cand un copil ii mangaie, cand ii impodobeste cu linii si floricele, se bucura cand zugravul ii imbraca in haine noi, chiar daca se cheama Dufa si nu Armani... Rad cand ii gadila un cutremur, se simt batrani cand le apar riduri si crapaturi, iar cand sunt foarte foarte batrani sau bolnavi se darama... Este moartea lor... Atunci ei se gandesc la parintii lor care le-au dat viata, la prietenii pe care i-au avut si cu care au convietuit (geamuri, ferestre, tablouri, aplice)... Si isi dau seama ca au trait o viata simpla dar mai fericita decat a multor oameni. Pentru ca acolo, in lumea obiectelor, au avut prieteni mai statornici si mai adevarati decat multi oameni... Au fost fericiti pentru ca au stiut sa se adapteze si sa se multumeasca cu putin.

joi, 11 septembrie 2008

Filme 2008

          Acum cativa ani, nu foarte multi, ne delectam cu filme la tv. Aveam programe tv si pandeam cate un film, care in mod invariabil incepea la ora 20 sau la 22 pe vreun canal tv. Sau daca nu aveam programul tv si ne asezam direct in fata televizorului, butonand, ajungeam pe un canal. Erau mari sanse ca filmul sa fie inceput. Si ne uitam fara a sti macar ce gen e, ce titlu are... Cu putin noroc vedeam la sfarsit cum s-a numit. Dar uneori intra publicitate si se renunta la 'scrisul ala interminabil' din final. Peste catva timp, ele se reluau. Si iar pandind asa, suna bine titlul, scurta descriere, asa ca la ora 20, asteptam cu nerabdare finalul stirilor, cu cele din sport si meteo, pentru a descoperi cu stupoare ca am mai vazut filmul candva dar nu ii stiam titlul. Apoi cautam alt canal, unde bineinteles filmul era inceput si istoria se repeta. Acum ne uitam pe calculator... Etapa cu DVD-uri inchiriate de la centrul de inchirieri a fost traversata rapid. Asa ca acum stim exact filmul. Stim titlul si anul aparitiei. Facem schimb cu unii si altii, vedem trailere pe youtube, recomandari pe forumuri... Filmele ajung la noi foarte rapid. Suntem la curent cu tot ce apare, ba chiar le vizionam cu cateva luni inainte de release date. Si cel mai important. Il vedem cap coada intr-o ora jumatate, fara pauze publicitare interminabile, fara a mai fi nevoiti sa o ascultam pe tanti cum Dero face hainele mai curate de teama ca vom rata filmul schimband canalul.   
         Da. Este anul 2008. Avem toate aceste avantaje dar cu ele au venit si dezavantajele. Nu se mai fac filme ca pe vremuri, complexe, profunde... Totul este foarte comercial. Nici placerea de a viziona un film nu mai e aceeasi. Ai, n-ai ce face 'te bagi la un film'... Si scrii la status pe messenger: "DND. movie'. Nu mai astepti ora 20, nu iti mai faci griji ca ratezi o secventa cat esti la toaleta. Doar ai 'pause'. Din ce am vazut prin 2008: 27 dresses, Definitely Maybe, Forgetting Sarah Marshall, Penelope, My mom's new boyfriend, Made of honor, Indiana Jones and the Kingdom of the Crystal Skull, Wanted, 21 si ce mai am prin foldere de vizionat: Over her dead body, Step Up 2, The other Boleyn girl, The accidental husband, Only for you, Scusa ma ti chiamo amore, Get smart, The edge of love... Un singur film mi-a placut pana acum in mod deosebit. Un scenariu asa cu rezonanta... 21. Un film genial, recomandat de cine m-as fi asteptat mai putin... Il recomand la randu-mi.

miercuri, 10 septembrie 2008

Permisul la control, va rog!

     Mi-am ridicat azi permisul de la politie. Am picat prima oara la traseu, am dat saptamana trecuta iar sala, am luat-o din nou si am zis sa-mi incerc norocul din nou. Si am luat... Am avut ceva mai mult noroc. Dar nu cu mult. Neavand domnul ce sa comenteze... Mi-a zis sa opresc pe dreapta si sa caut trusa de prim ajutor. 'S-a taiat scriind in foaia de examinare?' Ce puteam crede? Am raspuns mirata: 'Poftim?' Mi-a zis pe un ton artagos, gen 'Esti proasta de nu ai auzit?': 'Trusa de prim ajutor. Stiti unde e?' Raspund eu infantil: 'Nu. Dar pot sa o caut.' Mai departe de masina nu putea fi. In fine. Ma uit in buzunarul usii, pe sub scaune, ajung la portbagaj, o gasesc, o iau si o duc examinatorului. 'Cititi-mi perioada de valabilitate'. O caut, invart cutia pe toate partile, intrebandu-ma revoltata in gand: 'Ce naiba? Tifonul expira?'. Nu am gasit-o. Era jerpelita cutia si nu se vedea mai nimic. Mi-a notat niste puncte penalizare si mi-a dat admis. (Inca nu m-am lamurit ce poate expira din trusa respectiva, dar unii probabil nu ar mai face afaceri daca nu s-ar inlocui trusele toata viata). In plus, eu sper sa nu am vreodata ocazia sa o folosesc. In al doilea rand, pana ma prind eu cum se foloseste vine ambulanta. A venit in 10 minute la Costinesti, asa ca...
     Si am permis. Prima data cand m-am dus sa ma inscriu pentru sala nu eram pregatita de poza. A doua oara eram. M-am asezat tzantzosh pe scaun zambind ca Moni la sedinta foto, pregatita de poza. 'Azi nu mai trebuie poza' mi se raspunde acru. Si am o privire de parca ma inghite gaura neagra. Ochii mi se deschid asa mari ca ai lupului din Scufita Rosie, de parca vad gaura cum se adanceste si vrea sa ma ia neaparat. Mama a zis ca nu-i bai. Nu trebuie sa fie artistica, ci cat sa ma recunoasca politistul la control. Pai cum sa ma recunoasca politistul daca nici eu, care stiu ca sunt eu, nu ma recunosc?

marți, 9 septembrie 2008

2012... Game over sau Restart?

          Venind in seara aceasta din oras, am avut parte de 2 vesti cel putin de neuitat. In primul rand, niste colegi de la meditatii, care au avut admiterea la Bucuresti la arhitectura, nu au intrat, ceea ce m-a nelinistit considerabil in legatura cu sansele mele peste un an. In al doilea rand, tot intrand pe messenger, o persoana ma ataca brusc: "Ai vazut stirile? Poimaine murim!!!". Nu am reactionat nici cum. In prima faza mi-am adus aminte de o discutie din seara aceea, in care un coleg de la japoneza si-a facut simtita prezenta descriindu-ne o secventa din Scary Movie, in care cineva primeste un telefon prin care i se anunta moartea in 7 zile. Chipurile, la aflarea vestii acesta intreaba: Se numara si zilele de weekend? Poate ma voi delecta candva cu celebra pelicula ca sa pot fi sigura ca scena e exact asa. In fine. Eu nu mi-am pus problema zilelor lucratoare, dar m-am intrebat cate lucruri voi fi facut pana poimaine. Apoi am aflat ca vestea este raspandita de Realitatea TV. Felul cum e prezentata si pe site-ul lor te duce cu gandul la un pericol iminent, inca din titlu afli ca numaratoarea inversa a inceput si omenirea mai are 48 de ore de viata. In final, fac astia ce fac si iar se intorc la numarul 2012. Am auzit varii teorii pe tema, cum calendarul mayas se termina atunci, cum planetele se aliniaza nu stiu cum, cum se va dilata timpul si ne va 'ajunge' ca pe vremuri. (Asta nu o pot intelege. Lumea se plange ca nu mai ai timp de nimic, ca nu mai ajunge timpul ca odinioara. Unii zic ca s-a contractat timpul si alte bazaconii. Eu pe asta nu o cred. Evident ca nu ne mai ajunge timpul. Daca pe vremuri televizorul era o raritate, astazi ne impartim timpul intre zeci de canale tv, calculator si internet, stat in trafic cu orele, caci toata lumea are masina spre deosebire de odinioara, si culmea e ca nimeni nu a mutat blocurile si strazile au aceeasi latime ca si atunci cand gaseai o singura masina la ora 12 ziua in trafic.) Ca numarul 2012 sa para si mai mistic, il mai leaga acum si de niste gauri negre care chipurile ne vor inghiti ca in povestile cu zmei si balauri. Nu stiu de ce dar asta imi aminteste teribil de anul 2000. Aceeasi legenda potrivit careia 2000 aduce sfarsitul lumii. Nu a venit sfarsitul. A venit pentru cativa oameni, cam acelasi numar ce se pierde anual... Sfarsitul vine cat se poate de incet. Vine zilnic. Mor tot mai multi oameni de SIDA, cancer si alte boli incurabile. Noi boli apar, remedii ba... Incep razboaie zi de zi, cutremure, tsunami, inundatii... seceta, foamete... Sfarsitul e zi de zi in fiecare colt al lumii. Vine si ucide lent. In reclame tv si afise pe strada erau diverse statistici de genu': La fiecare 4 sec, in lume o persoana moare de inima. La fiecare minut, un american moare de cancer. La fiecare 8 min, in lume o femeie moare de cancer la san. Nu stiu cat adevar au, dar daca sunt cat de cat adevarate, sunt dovada palpabila a sfarsitului, mai palpabila decat niste gauri negre.
          In plus mai sunt toti oamenii aia care traiesc studiind universul. Nu stiu daca e gresit. Dar pentru mine e o pierdere de vreme. Prefer sa traiesc in lumea reala. Prefer sa nu ma intreb de ce sunt pe planeta asta, ci mai degraba sa ma bucur de fiecare moment pe ea, pentru ca nu stiu pentru cat timp voi fi. Mi se face pielea de gaina numai cand incep sa ma gandesc la chestii din astea asa de avansate. Si ideea de infinit, de atata gol si spatiu... Milioane de ani lumina cand pentru mine e foarte mult sa merg de la Brasov la Constanta cu trenurile ceferiste... Pentru mine adevarata gaura neagra e universul in sine... Toate pozele alea din spatiu, cu dominanta de negru imi dau aceeasi senzatie pe care mi-o da marea noaptea... Privind de pe plaja in bezna, nu poti distinge nici macar de unde incepe apa prea bine, clar nu stii unde se termina si ce e acolo in intuneric... Si asta ma sperie... E ca la sims. Ma joc si totul e colorat si viu si in miscare si deodata se blocheaza... Imi apare un ecran negru, inert, pe care palpaie cursorul alb... Si parca sunt prinsa acolo incercand sa revin la 'viata' din joc... Eu cel putin asa m-as simti in spatiu. Captiva... O senzatie de claustrofobie desi as fi intr-un spatiu vast, o intindere infinita... Si m-as sufoca incercand sa revin intr-un spatiu mic ca Terra... Iar acolo nu mai exista butonul Restart...

luni, 8 septembrie 2008

Ani de liceu

       Uitandu-ma duminica dupa-amiaza pe National TV am revazut filmul "Liceenii". Si mi-a placut. Mi-a placut pentru a 10 oara. Cateva glume bine plasate, emotia de liceean pe care o trezeste in orice fost, actual sau viitor liceean, cateva figuri buclucase si in acelasi timp simpatice, in persoana Getei si a lui Ionica... Faceam si noi filme dragute, gata sa rivalizeze cu filmele americane cu liceeni. Stefan Banica Jr. nu poate rivaliza cu Freddie Prinze Jr.? Junior vs. Junior. Dar faceam. Nu mai facem... Si e pacat. Nu tu Isoscel care sa te scoata la lectie si sa se puna cu 'artileria' pe tine, nu tu Socrate care sa filozofeze despre cum sa fim toti pentru unul si unul pentru toti, nu tu Nea Pandele pe care sa-l pacalesti ca sa fugi din internat...
       Cand eram in clasa a 8a, "Liceenii" era, pentru racul din mine, iubitor de unitate, solidaritate si spirit de echipa, speranta ca la liceu este lumea tuturor. Imi imaginam clasa ideala, in care fiecare este bine integrat, cu un loc bine determinat si cu o functie indispensabila, gata sa ne luptam cu oricine pentru unul dintre noi, gata sa facem totul impreuna... Ce pot sa zic? Mergem la un chef o data pe luna mereu aceeasi 3 sferturi... Mergem vara la mare aceeasi. Dar cand este ceva nu suntem toti pentru unul. Abia ne vedem in timpul vacantelor si nu asteptam cu nerabdare inceputul de an scolar pentru a ne revedea. Nu e nici pe departe atmosfera perfecta pe care filmul ti-o inspira. La inceput am fost oarecum dezamagita... Acum, dupa 3 ani, pot spune ca "Liceenii" e... doar un film. 

duminică, 7 septembrie 2008

Festival International... Castigator National...

  • Am avut din nou un mega inegalabil festival la Brasov... Inegalabil intr-adevar... Asa ceva nu vezi prea des pe mapamond... Vezi la cativa ani... Tot aici. La Cerbul de Aur. Suntem prea atasati de valori si nu vrem sa le instrainam. De aceea dam premiul cel mare an de an romanilor. Cum sa mai vina strainii la noi daca nici macar nu au sanse sa acceada la locul 1? Si macar daca romanul ar merita. Dar prin nu stiu ce magii, in finala intra 4 romani din 10 finalisti, apoi castiga trofeul cel mai 'talentat' cu putinta dintre romanashi. Celelalte talente oricum nu se iau in considerare caci se stie cine va castiga. Un roman... Unul din patru... Care o fi ca tot nu conteaza. E in familie. Dar sa nu-l alegem totusi pe cel mai talentat ca ne pierdem obiceiurile romanesti. Nu stiu de ce se mai numeste international cand e foarte national. E practic pentru romani. Noi ne dam noua premii. Nu stiu de ce ii mai punem pe drumuri pe bietii straini. Ii supunem cheltuielilor. Ii obosim pe drum, mai schimba si fusul orar cu 1-2 ore... Si in final si o organizare care lasa de dorit... Daca e international, cum de se vorbeste in limba nationala? Plantam 2 pitzipoance acolo, mai aducem cativa romani, unul din ei tot va castiga si facem festival. Nu mi se pare mare diferenta intre marele festival si o promotie la Carrefour... 2 pitzipoance cu tzinute cel putin interesante te declara castigator, fiind cumparatorul cu numarul 1000 la nu stiu ce produs... De fapt poti fi si singurul ca produsul ala nu il cumpara nimeni, dar tu nu stii asta, esti fericit, multumesti mamei care te-a sustinut, tatalui care a sustinut-o pe mama si organizatorilor, prezentatoarelor etc.
  • Din totalul de 16 editii in 40 de ani, in 5 castigatorii au fost romani. Si cand nu s-a dat marele trofeu romanilor, juriul a avut in vedere sa ii recompenseze pe compatrioti cu alte multe premii. Dar mi se pare corect in final. Adica ce? Toti nesimtitii aia care nu ne plac in Europa si in lume sa care asa aurul din tzara? Pai se poate? Nu-i de ajuns ca au carat aia bratarile dacice? Noi cu ce mai ramanem? Petrol nu, aur nu... Prostie da...
  • Marele eveniment e doar o cursa gen: sa alergi de unul singur si sa ajungi pe locul 2... Dar pentru ca romanul sufera de ceva egocentrism, nu suporta sa se vada ca alearga de unul singur. Si mai cheama cativa straini de umplutura... Dar in final e tot o cursa ALERGI DE UNUL SINGUR. Doar ca de data asta ajungi pe LOCUL INTAI. Doar esti cel mai mare barosan, cel mai tare dintre... Nu ai comparatie ca oricum esti singur... Esti tipic romanesc.

  • P.S.: In ziua cu sala eram pe terasa la o pizza. O fatuca striga cu disperare. Am luat, am luat, am luat! Toti de pe terasa asteptau continuarea cu emotie. Ce o fi luat? Sala ca mine? Corijente, examene, rosii din piata? Ce sa ia? Luase autograf de la Stefan Banica Jr... Veto, Veto - te-a facut praf! Ca ti-a dat autograf! Intrebare: nu e si el tot un om? Eu as zice sa ma plateasca el pe mine sa-i dau un autograf... Peste cativa ani cine stie daca o sa-l mai lase badigarzii mei sa treaca?

sâmbătă, 6 septembrie 2008

Oamenii nu raspund cu zambete unui zambet

           Cand iti merge bine ceva, sau cel putin asa mi se intampla mie, iti vine sa tzopai de bucurie pe strada. Asa faceam eu la ora 9 dimineata pe 5 septembrie 2008. Degajam o euforie generala, zburdam fredonand o melodie in acord cu starea mea si zambeam incontinuu, practic si fiecarei persoane intalnite. Cei mai multi pe langa care treceam imi aruncau privirea aia care se arunca cand gandesti: O doamne! Ce sociopat! Nici macar unul nu se bucura cu mine, de bucuria mea. Probabil nici macar nu se intrebau ce oi fi patit. Un singur batranel, asa simpatic, mi-a zambit bonom, mai mult cu indulgenta decat cu incantare. Ba nu. Gresesc. A mai fost cineva. Un mega super ultra inteligent individ, zambind asa cu ironie mi-a trantit o replica destul de la obiect, fara a sti macar asta: "Nu te mai grabi asa ca te ia radarul!". Eu tocmai luasem sala pentru permis.

vineri, 5 septembrie 2008

Episodul Melody Pops


          Se facea ca aveam 5 anisori si era ziua mea. Eram tare mandra de tinuta mea festiva ce urma sa o port la gradinita cu ocazia marelui eveniment. Sentimentul pe care il aveam cred ca se putea compara cu cel al lui Armstrong cand a facut celebrul pas. De fapt gresesc. Nu numai ca eu habar nu aveam cine era Armstrong, dar eram infinit mai emotionata decat ar fi putut fi Armstrong in momentul lui de glorie suprema. Cu 2 cutii de Melody Pops, la vremea aceea inexistente pe piata romaneasca, cu traistuta de gradi si imbracata de sarbatoare am ajuns in clasa. Cele 3 grupe de gazulici erau reunite sub bagheta unei singure educatoare, restul fiind in concediu. (Ziua mea e vara). M-am dus incet la doamna educatoare si i-am marturisit oful meu. Eram prea timida si totusi vroiam ca lumea sa afle de grandiosul eveniment si sa cante(urle) in cor un clasic LA MULTI ANI! Si incepu. Circa 90 de ratzushti cantau la unison, cat se poate de fals, dar degajand o euforie generala. Sosi momentul recompensei. Le impartii acadelele si intrucat ei nu pareau sa stie cum se folosesc, m-am suit pe un scaunel sa le arat ca de... In cateva secunde 90 de acadele fluierau voios, spre disperarea educatoarei care nu putea domoli haosul creat, sustinut de galagia si rasetele specifice copiilor de gradi, dar si de fluierul asurzitor a 90 de acadele cantatoare... A durat destul pana galushcutzele au topit acadelele suficient cat sa nu mai fluiere. In timp ce eu sedeam triumfatoare pe scaunel privind la suita de indieni pictati pe la gura, fata educatoarei parea sa imi blesteme crunt parintii pentru ca m-au trimis cu asa ceva. 
          De ce mi-am amintit de asta? N-as putea sa zic. Nebanuite sunt legaturile neuronale. Pur si simplu ma uitam la laptop si filmul a inceput sa ruleze...

joi, 4 septembrie 2008

Pierdut(a) printre pamanteni...

               Merg prin oras, pe strazi, printre mii de oameni... Zilnic... Ma simt ca personajele din filmele americane ce se pierd in multimea de trecatori new yorkezi, adanciti in ganduri, de cele mai multe ori dupa ce a avut loc un eveniment nefericit si au nevoie sa mediteze. In film se adauga si un fundal sonor care acopera zgomotul stradal, sunetele din cotidian. Pot face si eu asta punandu-mi castile in urechi. Dar asta nu ma transforma in Ally McBeal dansand pe trecerea de pietoni pe o melodie inchipuita de Vonda Shepard. Cu atat mai putin nu ajung sa cred ca un bebelus imaginar ma urmareste si vrea sa ma atace. Imi ridica insa o intrebare. Sunt mii de fetze pe langa care trec. Pe unele le remarc, pe unele nu. Pe unele s-ar putea sa mi le mai amintesc peste cateva minute dar pe cele mai multe le uit instantaneu. Unele mi-au atras atentia datorita imbracamintei, accesoriilor sau pur si simplu atitudinii sau felului de a merge... Unii vor sa atraga atentia prin tricouri cu mesaje haioase sau cu tenta. Vazusem una bucata inteligenta cu un tricou ce invita chipurile subtil : « I’m still a virgin ». Tot ce mi-a transmis fatuca respectiva a fost : Ce iti mai trebuie creieri cand ai ce are ea? Unele insa se fac remarcate datorita animalului de companie. Mai bine zis a asemanarii izbitoare dintre stapan si pet. La unii pur si simplu ai zice ca animalutzul a crescut dupa chipul si asemanarea stapanului. Altii insa par creati dinadins asa de stapani. Asemanarea rezulta din atitudinea comuna, coafura, hainele si accesoriile in acelasi stil. Nu stiu ce parere au bietele animale, dar cred ca ar dori sa aiba si ele personalitate, sa se invidualizeze prin ceva si nu sa fie copia fidela a stapanului. Mai ales cand stapanul sufera de prost gust in alegerea articolelor. Nu de alta, dar orice creatura, fie ea si necuvantatoare, are suficient orgoliu cat sa nu se vrea pozata la rubrica ‘Prost imbracati/e’. Asta conteaza mai putin. Ce ma intreb eu e : oare cati din cei pe langa care trec ma remarca si pe mine din vreun motiv sau altul, cati ma uita instantaneu, in mintea a cator persoane raman si de ce ??? Daca as fi avut un caine non conformist, tuns la hairstylist, imbracat in cristale Swarowsky cred ca as fi gasit raspunsul la toate intrebarile. Deci ori imi iau un caine ori un tricou : « Nu uit niciodata o fatza, dar in cazul tau cred ca voi face o exceptie. »

miercuri, 3 septembrie 2008

Va rugam sa va imbarcati in trenul sentimentalilor...

             Mergand cu trupa la mare, am trecut prin multe gari. La plecare prin cea din maretul oras natal, la intoarcere prin cea din Costinesti Tb., prin cea din Constanta si prin Bucuresti Nord, unde trenul a stationat 40 min. Pe langa mizeria generoasa cu care ne incanta fiecare gara romaneasca in parte, exista o senzatie unica pe care acestea ti-o ofera. In filmul « Love actually », Hugh Grant vorbeste la inceput despre aeroporturi. In final aeroportul este punctul de intalnire al personajelor, dar in prima faza, aeroportul este descris ca dovada vie a faptului ca dragostea exista si este peste tot. Cam asta imi inspira si mie o gara. Este un loc in care se imbina dragostea, dorul, amintirile, despartirile, revederile, trecutul cu prezentul si viitorul. Este locul in care oamenii isi permit sa fie sensibili, sa fie fericiti sau tristi, fara a mai se teme ca par ridicoli sau vulnerabili. Isi lasa mastile dure de zi cu zi, renunta a mai fi niste robotei ai sistemului, impovarati de grijile zilnice si dau glas bucuriei intalnirii, nostalgiei revederii sau tristetilor despartirii. Garile trezesc si multe amintiri. Te leaga de fiecare calatorie din trecut ce a inceput intr-o gara, te leaga de fiecare persoana pe care ai condus-o pana pe peron sau ai intampinat-o la coborarea din tren. Garile au pe cat de multa tristete, pe atat de multa bucurie. Intr-o gara vezi mai mult sentiment pe metru patrat decat oriunde altundeva. O gara nu e doar o intersectie feroviara. Garile intersecteaza destine, cladesc prietenii... Cu fiecare anunt la difuzor, ceva se schimba, cu fiecare tren care pleaca, pleaca si visele cuiva, cu fiecare tren care pleaca, cineva de pe peron, aparent tacut si nesesizat in multime ar vrea sa fuga dupa tren, ca intr-un film american, sa incerce sa schimbe destinul, sa opreasca trenul si persoana draga ce pleaca departe cu acesta... Dar asta e fictiune. In realitate nimeni nu opreste trenul, avionul, vaporul. In realitate, lumea se resemneaza intr-un final de Casablanca. Si asteapta alte trenuri... Care vor readuce speranta...

Hai vino iar in gara noastra mica...

marți, 2 septembrie 2008

Cel mai cal frumos

        Am facut-o si pe asta. Am mers la mare la Costinesti. Nu mai fusesem niciodata in darapanatura aia numita statiune la mare, dar nu as mai incerca vreodata experienta. Daca nu as fi fost intr-un grup cel putin numeros (25 persoane), care nu mi-a lasat ocazia sa ma plictisesc, cred ca in 8 nopti de cazare, Costinesti Tb. ar fi fost al 2lea mitologic Tartar. Pacat de plaja, care este foarte lata ca si la Mamaia, dar si mai nepusa in valoare, dezorganizare, mizerie si munti de mucuri de tigara. 2 fenomenale MEGA discoteci (MEGA Discoteca Tineretului si Ring), care se cred cele mai tari din Europa, spulbera orice romantism al noptii cu luna eminesciana scurgandu-se in mare, prin laserele lor ultra MEGA uriase care se lupta intre ele pe cer, deasupra unui lac pe marginea caruia scrie interzis imbaiatul, pericol de inec. Mai bine zis pericol de infectie la cat de dubios arata lichidul pe care plutesc niste vaporase ruginite si chinuite. Mai gasesti o disco in aer liber pe plaja, numita Tropical Beach. Da un aer exotic si muzica este dansabila si poate mangaia in mod placut orice ureche. Aduce ca atmosfera cu petrecerile alea pe plaja in filmele americane. Gara pare si mai haotic asezata, fiind chiar in mijlocul statiunii, desparte 'centrul' de periferii, adica multimea de tarabe si bazaruri kitschoase ce miros teribil a mancare in miezul zilei, cand este ceva mai mult decat foarte cald, si mirosuri de shaorma, kebap (sper sa scriu corect ca la fiecare toneta denumirile difera), hamsii, mancare mexicana, porumb fiert si copt, gogosele fitzoase si infuriate se amesteca pe drumul spre mica fasie de plaja pe care se inghesuie mii de turisti. 
          Momentele cele mai tragice sunt cand ai nevoie de o ambulanta si nu ai unde sa o gasesti. Asa am patit noi. O oita a turmei se ranise in mod misterios dupa o baie in mare, si alte 20 strigau printre tipete si rasete: "Uite cum i se desface si ii cade calcaiul!". Ambulanta soseste din Eforie, greu de spus daca Nord sau Sud sau Est, nu are nici macar apa oxigenata, amintindu-ne inca o data ca traim in Romania.  
         Ca o paranteza, in ziua de 24 august ne-am indreptat voiniceste spre Portul cel mai mare din Bazinul Marii Negre, sperand sa vizitam fregata nemteasca Lubeck, atat de mediatizata. Stupoare. Inteligentele de la Antene au spus ca se poate vizita gratuit de la 12 la 16. De fapt de la 9 la 14. Am ajuns la 13:58, dupa ce am mers cu trenul ceferist, care nu poate concura cu TGV sau trenurile japoneze, astfel ca am parcurs 28 km intr-o ora jumatate, pentru ca in momentul mult asteptat sa descoperim ca mai avem exact 120 secunde sa vizitam. Ne-am fi ambitionat noi sa parcurgem interiorul in stil Superman, doar ca marinarii ne-au impiedicat cu o privire scurta dar cuprinzatoare: Romanii astia sunt cretini rau. Am raspuns si eu cu o privire indignata. Nu au inteles-o ei dar se traducea asa: Tara se duce de rapa, presa ne minte si Voiculescu sa sughita pentru restul zilei. ( Daca la TV ora era data aiurea de tot, pe site este ceva mai apropiata de realitate, insa nu cu mult. )
         Masina de gunoi nu isi face treaba mai niciodata dar intra in actiune in momentele cele mai neprielnice pentru a se face cat mai remarcata. De 3 ore inghetasem pe niste sezlonguri, asteptand rasaritul si cand sa apara minunea din mare, acel moment scurt care aminteste foarte filozofic ce efemer e totul, o masina imensa de gunoi se posteaza in fata noastra. Doar 3 persoane pe intinderea pustie si masina se aseaza taman in fata lor. Sa curete alge. De fapt sa se faca. Morala care sa fie? Romanii sunt muncitori nevoie mare si nu au timp sa filozofeze in fata naturii.
        Mergand incet spre vila, se vede vedeta statiunii. O carciuma a la nea' Pandele sau cum l-o fi chemand. Un nume foarte adanc studiat, de neegalat. "Cel mai cal frumos". Nimic anormal in Costinesti. Cea mai statiune haotica.



Fregata de la distanta

          

        

sâmbătă, 23 august 2008

Oriunde in acelasi moment

                    Eram zilele trecute intr-o incapere dintr-un cartier marginas. Incaperea este draguta si eleganta in comparatie cu locatia cladirii. Asta conteaza totusi mai putin. Priveam pe geam : undeva se vedea un bloc urat. Poate nu urat. Cred ca odata a fost frumos chiar... Dar acum era dezolant. Murdar. Un bloc peste care timpul si-a pus amprenta intr-un mod dezagreabil. Geamul era deschis si nu stiu daca pana atunci se auzise ceva de afara caci eu ma concentram asupra muzicii din interior. Dar dintr-o data, sunetul de afara parca razbatea pana la mine. Era o melodie. Culmea a fost ca nu era o manea desi zona se preta la asa ceva cu varf si indesat. Melodia era una draga mie : ”I will always love you. Whitney Houston”. Se auzea asa parca de departe si primul meu gand s-a indreptat spre o sala de bal, cu lumini izvorand din candelabre luxoase cu multe cristale, nu Swarovsky oricum, cu oameni imbracati elegant care danseaza lent pe ringul de dans, fredonand mintal versurile melodiei lui Whitney... Urmatoarea reactie a fost ca melodia nu se potriveste blocului din fata mea. Parca era o discrepanta... Nu ma asteptam sa aud melodia acolo. Nu asta mi-ar fi inspirat melodia daca as fi auzit-o intaia oara. Apoi am realizat ca de fapt asta e esenta. Muzica leaga oamenii de pretutindeni. Bogati, saraci, faimosi, necunoscuti, frumosi, urati, romani, americani, chinezi, albi, negri. Daca omul din periferia unui oras romanesc nu savureaza aceeasi mancare ca starletele de la Hollywood, nu se imbraca cu haine de calitatea celor ale vedetelor, poate asculta in schimb aceeasi muzica. Muzica nu este pentru bogati si celebri. Este pentru toti. Nu ai bani sa cumperi un CD ? Nu-i nimic. Auzi melodia la radio. Nu ai radio ? Te plimbi prin magazine si o asculti la difuzoare. In schimb daca nu ai bani de caviar, povestea se incheie aici.
                   Si mai e un lucru care apartine tuturor in acelasi timp si de fapt nimanui. Un lucru comun tuturor. (Poate mai gasiti voi altele.) Vazusem odata un film, cu o mama si un copil. Nu mai tin minte mai nimic din el dar mi-a placut o secventa. Mama pleaca in delegatie pentru cateva zile si pentru ca nu erau ca acum webcamuri, telefoane mobile superperformante si altele, mama ii spune odorului cum vor pastra legatura. Uitandu-se la LUNA. Luna este in acelasi timp si la Bucuresti si la Brasov si la Constanta. M-am lungit cam mult. Ideea e ca plec la mare in cateva ore si fiind rac, mi se face repede dor de locurile dragi mie si de oamenii din jurul meu. Dar ma uit la Luna si ma simt de parca as fi cu ei.

vineri, 22 august 2008

Viata in stomac

                       Cand am o zi mai plina nu am timp sa mananc cand mi-ar fi foame. Aman grandiosul eveniment cat e necesar, preferand sa fac tot ce am de facut numai sa stiu ca am terminat. Dar cand ajung sa mananc are loc un hazard natural. Mananc repede si nu mai mestec bine. Atunci nu pot decat sa-mi imaginez ca bietul pitic ce pazeste intrarea in stomac se simte ca si marinarul care a vazut icebergul pe Titanic, adica tare nepustincios. Ramane incremenit cateva secunde si fara nici o reactie. Pana solicita trupe auxiliare de Comando sa faca fata armatei ce se napusteste incontrolabil, transportul de marfa sta la coada ca la vama. Ceea ce nu e normal ca aici se intra pe baza de buletin si fara verificari de tot soiul dintotdeauna. Atunci eu am senzatia ca mancarea s-a oprit aiurea si nu pot respira normal. (Daca mai tin minte de la biologie, de fapt se dilata peretele dinspre canalul respirator sa permita trecerea bolului alimentar, fiind singurul dintre toti peretii cu aceasta proprietate.) Iar in stomac se face rapid adunare generala si se dau sarcini. Cei de la departamentul prelucrare, precum si cei de la transport si export lucreaza asa ca in uzina in 3 schimburi. Masini cu produse de export pleaca asa prin tot corpul pana ajung si la degetul mare de la picior, urland pe la fiecare celula: Mancare, mancare! Cand au obosit toti, incep sa tzipe : Te rog opreste-te ! Opreste-te, te rugaaam ! Si eu cum nu-i prea ascult, ei incep sa bata in perete si sa faca greva... Si incepe sa ma doara asa un pic stomacelul si ma vad nevoita sa le fac pe plac... Sa mai zica cineva ca sindicatele nu au castig de cauza...

joi, 21 august 2008

Daca esti fericit, esti... prost.

  • Astazi am gasit un articol interesant pe site-ul unei reviste romanesti cel putin la fel de interesante.
  • Se facea ca daca ai un copil fericit, acesta probabil nu va mai fi bun la invatatura. Interesanta teorie. Adica daca vrei sa ai un copil care sa aiba cat de cat o cultura generala trebuie sa-l nefericesti. Intristeaza-l pana la lacrimi si va randament... Pune-i Mozart in loc de Desene Animate, cum zice articolul si va deveni un geniu. Pai cred si eu. O sa stie arii celebre de mic. Mare rezolvare. Articolul insa continua la fel de 'reusit'. Fericirea dauneaza. Nu te mai poti concentra si nu mai ai reusite. 
  • Eu ma intreb totusi de unde scot teoriile astea... Chipurile sunt descoperiri facute de americani... Americanii astia tot descopera ce au mai descoperit si altii. Culmea e ca o teorie se bate cap in cap cu ea insasi. Respectiv, daca ne intoarcem la pag 22 din manualul "Focus on Advanced English" de la Editura Longman, dupa care mii de elevi se pregatesc pentru Cambridge Exam, o sa aflam ca de fapt - tot teorie americaneasca - daca ascultam Mozart, in urmatoarele 15 minute o sa dam randament grozav la examene. Chipurile efectul este temporar. Sau poate teoriile nu se bat cap in cap. Mozart te intristeaza si dai randament. Poate la copii merge, dar culmea e ca pe unii adulti Mozart ii calmeaza si ii face fericiti. Eu nu cred ca toti oamenii care se duc la opera urasc intr-atata viata ca merg sa se intristeze. Ma rog. 
  • Poate teoriile astea nu se bat cap in cap. Dar e una care sigur contrazice pe alta. O regasim aici. Din asta ce sa inteleg? Ca directorul publicatiei insusi nu este fericit? Ni se spune ca a studiat atata si a facut mastere peste mastere... Concluzia: nu este fericita.
  • Stati! Ea nu pretinde ca ar fi fericita. Pretinde persoana care a scris articolul. Si nici macar nu sustine ca e fericita. Titlul este 'o femeie implinita'.
  • Toate ca toate dar iata ce am inteles eu: eu, ca persoana, fac parte dintr-o specie hibridizata, incompatibila vietii terestre si neinteleasa de americani, necunoscuta si imposibil de catalogat. Pai cum de ce? Imi place sa invat lucruri noi, sa studiez si sa caut triunghiuletze printre cercuri sau ce mai sustinea articolul, MEREU. Ori eu sunt o persoana FERICITA. Poate cheama felicia asta Protectia Copilului ca nu mi-au dat parintii Mozart cand eram mica. Sa le spun ca Mozart nu are nimic de a face cu asta? E vorba de atentia care o oferi copilului, dragostea si daruirea...  Dar eu sunt mic, nu stiu nimic si nu am reviste sa le vand populatiei ca sa imi fac mastere de vacanta.

miercuri, 20 august 2008

Veta si Cleopatra - metode de cucerire

            Citeam aseara un articol gasit din intamplare pe google in incercarea de a repera istoria celebrei sintagme "Nasul Cleopatrei". In final am gasit si legenda, sau mai bine zis reflectia lui Blaise Pascal: "Daca nasul Cleopatrei ar fi fost mai scurt, toata fata lumii ar fi fost schimbata." Chipurile Pascal aprecia ca femeile cu nasul lung sunt mai frumoase si au o putere mai mare de seductie, imaginandu-si ca regina Cleopatra, daca ar fi avut nasul mai scurt, nu ar mai fi fost atat de ispititoare si prin urmare nu ar mai fi cucerit inimile lui Cezar si Antonius. Sincer, ma indoiesc. Nu cred ca ar fi calatorit cei doi atata drum, peste mari si tari, doar pentru un nas. Daca ar fi atat de simplu sa ajungi celebru si atotcuceritor, nu s-ar mai agita toata lumea pentru operatii estetice care mai de care mai variate, iar chirurgii plastici s-ar specializa numai pe operatii nazale. Sau mai stii? Poate Michael Jackson stie el ce stie. In fond a cucerit publicul, barbati ori femei si a si intrat in eternitate. Ar trebui totusi sa le anuntam pe fetele alea care stau in umbra si nu au fost recunoscute de concubini drept companioane oficiale. Sa le spunem unde mai au de lucrat...
           In fine. Sa trecem la articolul propriu-zis care mi-a starnit atentia si sincer mi-a adus aminte de o scena din Nea Marin Miliardar, cand Veta il bate cu papornita pe presupusul Marin si ii infunda cantaretului cu "Baby baby" un praz in gura. O femeie hotarata si cu atitudine. Scena se poate urmari aici. Articolul seamana intru totul. Dar olteanca Veta este inlocuita de egiptence, care refuza sa fie inferioare barbatilor, ba mai mult, refuza egalitatea pe care incearca alte femei din lume sa o impuna si doresc sa preia intru totul controlul, intr-un mod cat se poate de original, dur si barbatesc: citeste articolul. Cine mai spune ca regina Cleopatra i-a dominat pe Cezar si Antonius cu nasul, eu zic sa se mai gandeasca...

marți, 19 august 2008

Papagal de bulivar

{am renuntat la diacritice in urma unor sesizari si voi modifica si restul articolelor}

         Scriam pe blog si auzeam un croncanit de afara. Nu i-am dat importanta desi acum zic ca ar fi trebuit. Deci scriam pe blog. Cand iata ce s-a intamplat. Ceva ce m-a facut sa renunt la ce scriam ca sa va povestesc si voua. A sunat soneria si m-am trezit cu vecini la usa mea. Doreau acces la balconul meu. Parca doreau camera la hotel. Eram destul de uimita, dar intrucat ii cunosc de ani buni, le-am indeplinit rugamintea. Sa fie oare invidiosi pe panorama mea? m-am gandit. Pana sa mai zic ceva erau in balcon. Se uitau cu mirare la pinul din fata. Am inteles pe data. Era un papagal. Ce specie? Oricum nu perus. E singura pe care o recunosc caci am avut si eu cativa in repetate randuri in copilarie. Doreau sa salveze papagalul voiajor care, spuneau ei, nu se va adapta la mediul de afara... De ma intrebati pe mine, papagalul nu parea sa aiba vreo problema, ba parea foarte adaptat. Era liber in bulevard. Ce putea dori mai mult? Nici nu stiau al cui e. Poate era de zile bune in libertate si nu avea nimic. Ma rog. Dupa planuri elaborate s-a decis salvarea papagalului cu o plasa in care erau seminte specifice meniului papagalicesc si multe tzevi - una in continuarea celeilalte prinse cu banda adeziva pentru a ajunge la copac. Jos se adunasera deja curiosii. Ma si vedeam deja dand declaratii la stirile de la ora 5, dupa ce vreun binevoitor ar fi chemat pompierii sa salveze pasarea si cazul ar fi fost mediatizat. Am mai vazut tantii care chemau pompierii sa salveze pisici din pom. Pai sunt incendii si oameni in pericol si astia pun pe drumuri intregi echipaje de pompieri pentru o pisica? Nu ma intelegeti gresit, imi plac animalele, dar intre viata omului si a animalului, o aleg pe a omului. Legislatia obliga autovehiculele sa se opreasca imediat in partea dreapta a carosabilului spre a da prioritate masinii de pompieri in misiune si de fapt pompierul merge sa dea matza jos din copac. Las' ca se da ea cand i-e foame. Ma rog. Si iata ca dupa sedinta de stabilire a planului, dupa indelungate controverse (circa 3/2 h), papagalul parea ca vrea sa intre in plasa cu seminte adusa langa el. Dar doar parea. Smecher din fire s-a gandit sa le-o coaca el eroilor astia trazniti si dupa cateva rotocoale in aer a parasit bulevardul... Maktub...
           Eu zic ca o va duce bine in continuare, dar daca v-am intristat, atasez cateva poze cu numarul de balet papaligesc si un banc, zic eu reusit:








CIA cauta sa angajeze un agent-asasin. La sfarsitul mai multor probe, raman 3 finalisti: 2 barbati si o femeie.
Testul final: primul barbat este dus langa o usa, i se da un pistol si i se spune ca dincolo de aceasta usa , pe un scaun, se afla sotia lui.
- Ucide-o!
- Glumiti!? Nu-mi pot ucide nevasta!
- Atunci nu este o slujba pentru tine!
Al doilea barbat primeste aceleasi instructiuni, intra in camera si dupa 5 min de liniste, iese afara plangand:
- Am incercat, dar mi-e imposibil...
Vine randul femeii. I se spune ca trebuie sa-si ucida barbatul. Ia pistolul, intra in camera si se aud mai multe impuscaturi, apoi strigate, troznete, lovituri in pereti. Dupa 10 min, se face liniste, iese femeia obosita si transpirata:
- Pistolul asta avea gloante oarbe... A trebuit sa-l omor cu scaunul.

luni, 18 august 2008

Maktub

       
     Astazi am mers la tuns. Imi place sa merg la tuns datorita salonului. E asa dragut si elegant, toata lumea sta in jurul tau, pentru cateva minute ma simt ca o celebritate la Hollywood la aranjat inainte de filmari. Sau cel putin asa imi inchipui eu ca se simt star-urile. Coafeza ma tunde de la 3 ani si cum atunci era novice, tanara si entuziasta, manifesta un adevarat simt creator in preajma mea, astfel ca toate tendintele din revistele parisiene se regaseau in capul meu, intr-un mod foarte chic si adaptat copilariei. De cativa ani are propriul salon si in calitate de *boss-erita* da ordine si altii executa. Noua coafeza este simpatica. Doar ca este genul de om care VREA MAI MULT. Eu ii zic sa taie un 1cm, ea taie 1inch. Iar bretonul prefera sa-l taie intr-o panta cu inclinatia de 10% pentru a evita stilul castron - am dedus eu. Dupa ce mai creste vreo 1-2 saptamani podoaba capilara, aspectul general este promitator. Adica mai poti iesi din casa fara a starni invidia cainelui comunitar. Astazi sunt insa 99,97% multumita. Pana vineri cand merg la mare se preconizeaza o recuperare reusita. Sau poate sunt doar optimista. In orice caz nu ma deprim. Asa e scris... Imi place replica. Am insusit-o dintr-un film si pare ca ofera raspunsul la orice intrebare fara raspuns. Deci cand o intrebare sfideaza logica replica e Maktub.

               Tot asa a fost cand am incercat eu sa spal rufe in masina de spalat. Nu sunt chiar anti-talent in ceea ce priveste treburile casnice, dar in general nu ma delectez cu astfel de actiuni. Am o mama si o bunica minunate care ma scutesc de ele, lasandu-mi timp pentru studiu si pasiuni specifice varstei. Dar in vacante in general, mai am si excese de spirit casnic, cand, nesilita de nimeni, ma duc la zana buna si o rog sa ma transforme intr-o buna gospodina. Atunci si pestele meu se minuneaza. Si se opreste din miscarea lui rotativa (blender-iceasca) in bol, pentru a ma privi cu nesat si neincredere pentru o vreme. Apoi isi reia netulburat maratonul de inot. Dar atunci era ceva in privirea lui. Am pus-o pe seama faptului ca gatisem sushi si era in doliu pentru somonul afumat. Si am mers sa bag rufele in masina de spalat. Stiam ca rufele se pun pe categorii: albe si colorate. Dupa fibre, spalare la 30, 40, 50 grade etc. Am incercat totusi un experiment. Am zis ca e normal sa punem doar albe pentru ca se pot spala toate la o temperatura ridicata. Nu au ce culori sa se amestece. Dar la cele colorate de ce nu putem pune si albe? Practic se spala la o temperatura joasa, culorile nu au cum sa iasa caci s-ar colora si cele colorate intre ele, albul nu poate iesi in colorat, deci am adaugat si cateva rufe albe. In fond si albul e o culoare, sau mai bine zis o non-culoare... Rezultatul a fost neasteptat... Logica mea nu a functionat. Maktub. Era un film cu omul cu pantoful rosu... Eu sunt cu soseta roz. 


duminică, 17 august 2008

Sa facem sau sa nu facem blog...

              Am intrat in "trend-ul" blog-ului... Zic trend pentru ca e trendy... Daca as fi zis tendinta, moda sau mai stiu eu ce, parca nu ar fi dat bine. Da stiu. Sunt demodata. Si totusi mi se pare normal sa ne exprimam in dulcele grai romanesc... Nu de alta dar sunt situatii din cotidian care ma intriga. Ma intriga e putin spus. Nu mai putem scrie pe usa de la magazin TRAGE si IMPINGE pentru ca ne-am nascut cu PULL si PUSH... De parca la maternitate statea medicul sa strige la momentul cu pricina PUSH!. Si totusi imprumutam tot ce e TRENDY. Si nu e normal. Sunt oameni care pur si simplu nu stiu engleza. Sunt batrani, copii sau pur si simplu oameni care au vrut sa fie diferiti de restu' si au preferat sa studieze japoneza decat engleza cea trendy. Asa ar fi normal. Sa se scrie in limba nationala, iar de turisti sa nu ne facem griji ca nu sunt atat de multi pe la noi... Deci romana sa fie. Nu de alta, dar in general usile publice se deschid total opus logicii de deschidere in caz de urgenta.
             Si sa revin: mi-am facut blog si dintr-o data par mai aproape de oamenii secolului 21. Nu am sperante sa devin o celebritate in domeniu dat fiind faptul ca numai pe wordpress.com sunt momentan 3,833,668 bloggeri ca sa nu ii mai numar si pe altii. Dar parca suna bine. Parca revenim la vremurile alea de mult apuse in care oamenii pastrau jurnale de tot soiul, fetele sa scrie pe cine au mai visat, exploratorii sa noteze pe unde au mai calatorit si ce au mai descoperit etc. Desi e tragic cat de mult ne adancim in lumi virtuale pe zi ce trece, comunicand tot mai des cu ceilalti dar tot mai superficial, totusi exista o dorinta de conservare a unor obiceiuri vechi. Cu ceva de rontait langa tastatura si cu mult devotament ne uitam la monitor cateva ore pe zi, unii mai mult, altii mai putin, si pe langa alte activitati alegem sa scriem si un articol pe blog... Sa ne spunem parerea, sa ne descarcam of-urile, sa ne afirmam, sa ne cunoastem mai bine... Dar pana in faza asta, sunt de urmat cateva etape. De altfel foarte interesante. Sa alegi ce sa fie in loc de X: X.blogspot.com. Sa fie numele, prenumele, porecla, o abreviere sau ce altceva? Ca sa nu fac pe misterioasa va spun de ce am ales numele aista: inseamna companie la discutia de seara in araba. Sau cel putin asa sustine behindthename.com. ( Tot dumnealui sustine ca Mirinda inseamna Minunat in Esperanto, Milka ar fi un derivat de la cuvantul slav care inseamna Placut, Elodia nefiind altceva decat o combinatie intre Strain si Bogatie - probabil predestinat in final; specimenul bogat si disparut a carui locatie a ramas si astazi straina lui Diaconescu... Conform etimologiei s-ar parea ca telenovela Elodia se va prelungi intr-un Tanar si Nelinistit Diaconescu) Sunt convinsa totusi ca sunt compania ideala seara... De fapt, cu teorii despre trend și limba romana s-ar putea sa devin mai eficienta decat Diazepamul. De ce 13? Pentru ca nu sunt superstitioasa si cred ca nu este loc de asa ceva in secolul 21. (Nu de alta dar am auzit de o doamna care dadea proba practica la examenul pentru permisul de conducere si cand o pisica neagra i-a taiat calea, a oprit autoturismul in asteptarea risipirii raului. Indemnata de politist sa continue, a mers in marsarier 3 metri ca metoda suplimentara de protectie oferita de practicile superstitioase.) Si de asemenea pentru ca samira simplu era deja luat sub aripa protectoare a unei persoane, de gen feminin presupun, nu am avut interesul sa studiez in de-amanunt, care persoana a uitat sa mai scrie de aproape 7 ani... E o perioada extraordinar de lunga. Merita un articol pe viitor: Unde eram acum 7 ani si unde sper/cred ca voi fi peste alti 7 ani. Parca suna a legenda biblica cu alternante 7 ani si alti 7. Sau a manea cu 7 nopti si 7 zile. Sau a 7-up, 7 days, 7 pitici si alte minunatii...