Se facea ca aveam 5 anisori si era ziua mea. Eram tare mandra de tinuta mea festiva ce urma sa o port la gradinita cu ocazia marelui eveniment. Sentimentul pe care il aveam cred ca se putea compara cu cel al lui Armstrong cand a facut celebrul pas. De fapt gresesc. Nu numai ca eu habar nu aveam cine era Armstrong, dar eram infinit mai emotionata decat ar fi putut fi Armstrong in momentul lui de glorie suprema. Cu 2 cutii de Melody Pops, la vremea aceea inexistente pe piata romaneasca, cu traistuta de gradi si imbracata de sarbatoare am ajuns in clasa. Cele 3 grupe de gazulici erau reunite sub bagheta unei singure educatoare, restul fiind in concediu. (Ziua mea e vara). M-am dus incet la doamna educatoare si i-am marturisit oful meu. Eram prea timida si totusi vroiam ca lumea sa afle de grandiosul eveniment si sa cante(urle) in cor un clasic LA MULTI ANI! Si incepu. Circa 90 de ratzushti cantau la unison, cat se poate de fals, dar degajand o euforie generala. Sosi momentul recompensei. Le impartii acadelele si intrucat ei nu pareau sa stie cum se folosesc, m-am suit pe un scaunel sa le arat ca de... In cateva secunde 90 de acadele fluierau voios, spre disperarea educatoarei care nu putea domoli haosul creat, sustinut de galagia si rasetele specifice copiilor de gradi, dar si de fluierul asurzitor a 90 de acadele cantatoare... A durat destul pana galushcutzele au topit acadelele suficient cat sa nu mai fluiere. In timp ce eu sedeam triumfatoare pe scaunel privind la suita de indieni pictati pe la gura, fata educatoarei parea sa imi blesteme crunt parintii pentru ca m-au trimis cu asa ceva.
De ce mi-am amintit de asta? N-as putea sa zic. Nebanuite sunt legaturile neuronale. Pur si simplu ma uitam la laptop si filmul a inceput sa ruleze...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu